Sâmbătă, 10 iunie a.c., sub egida Clubului de Iniţiativă Literară la Planetariul Universităţii „Ştefan cel Mare” a avut loc lansarea volumului de versuri „Bucăţi din mine” semnat de Mihai Iulian Verciuc. Spre plăcuta noastră surprindere am aflat că autorul, medic veterinar de profesie, este chiar fiul regretatului Nicolae Bujorel Verciuc, fostul colaborator al cotidianului Crai nou (careuri/integrame, n.n.) şi crainic sportiv pe Stadionul municipal „Areni” multă vreme.
De la moderatorul manifestării, secretarul CIL, George Sauciuc cei prezenţi sâmbătă au aflat că volumul de care am făcut vorbire a apărut anul acesta la Editura „Cygnus” în colecţia Clubului de Iniţiativă Literară, coordonată de prof. Mircea Nanu Munteanu, grafica coperţilor aparţinându-i lui John Dobro.

George Sauciuc s-a arătat încântat de faptul că tot mai mulţi membri CIL şi-au arătat dorinţa şi disponibilitatea de a publica pe viitor în colecţia sus numită. „Mihai Verciuc şi-a numărat anii scriind. Calcă acum în poezie cu patruzeci şi unu de texte, tot atâtea cât treptele urcate, una după alta, de-a lungul vieţii. De undeva din umbra pleoapelor, poetul Mihai Verciuc striveşte nostalgii sub peniţă lăsând tatuaje în sufletul cititorului. Scrisul pentru poet este culoare. Un curcubeu întrezărit în cotidianul în care poetul discerne frumuseţi pe care doar sensibilitatea scriitoricească o poate face”-a spus scriitoarea Cristina Hermina Melinte, prefaţatoarea volumului. Lect.univ.dr. Gina Puică de la Facultatea de Litere şi Ştiinţe ale Comunicării din cadrul USV a apreciat faptul că poezia lui Mihai Verciuc îţi induce o stare de bine, o notă de tinereţe, un confort intelectual îmbinat cu o stare de nostalgie. „Bucăţi din mine adună note grave şi vesele, mature şi juvenile, purtate de o vervă creatoare certă.”-a adăugat universitarul sucevean. Apoi, cu umoru-i deja cunoscut, epigramistul Constantin Horbovanu şi-a delectat auditoriul cu următorul catren: „Poezia-i ca femeia/Sigur aprinde scânteia/Nu constipă, are hai…/Când e scrisă de Mihai!”. Prezent din nou la o lansare CIL a fost şi profesorul de muzică Ciprian Gagiu de la CN „Ciprian Porumbescu” care şi-a încântat audienţa la pian interpretând „Mona Lisa” (compozitori Ray Evans şi Jay Livingston), „Summer time” de Louis Armstrong şi o compoziţie proprie în acord de blues. „Cartea aceasta este un lucru foarte mare pentru mine, deoarece am reuşit să adun în ea idei, trăiri aranjate frumos, poeziile fiind scrise în diverse perioade de creaţie şi sper să vă placă.” – a spus Mihai Verciuc la sesiunea de autografe date cu căldură. La final, profesorul Mircea Nanu Muntean a făcut anunţul că Planetariul USV va organiza în premieră, pe 30 iunie a.c. „Asteroid Day”. Din informaţiile pe care le deţinem este un eveniment la scară mondială prin care comunitatea ştiinţifică doreşte a se conştientiza de către locuitorii Terrei potenţialele pericole ale unui asteroid dacă ar lovi suprafaţa terestră precum cel de acum 65 de milioane de ani (zona de impact a fost în Golful Mexic-Pen.Yucatan, n.n.) care a dus la extincţia (dispariţia, n.n.) la scară planetară a dinozaurilor, ca şi probabilitatea ca NASA să capteze într-un viitor nu tocmai îndepărtat un astfel de corp în scop de cercetare ştiinţifică, asteroizii conţinând elemente vitale precum apa şi hidrocarburi chiar. În proiectul la scară mondială este implicat printre mulţi alţii şi astrofizicianul Brian May, nimeni altul decât chitaristul formaţiei britanice „Queen”. La manifestarea de sâmbătă a fost prezent şi jurnalistul Dan T. Gurtesch, el însuşi poet şi pentru a doua oară un italian din Toscana, iubitor de frumos la fel precum înaintaşii săi toscani Michellangello şi Caravaggio.

Sub auspiciile Luceafărului poeziei româneşti, Mihai Eminescu, de la a cărui strămutare la cele veşnice s-au împlinit anul acesta, pe 15 iunie, 128 de ani, la pub-ul sucevean „Insense” s-a desfăşurat, chiar în ziua comemorării poetului naţional,
o dublă prezentare de carte a doi autori suceveni consacraţi deja pe portativul literelor, Doru Mihai Mateiciuc cu recentul său volum de versuri „Antierotica” (Edit. „Junimea”, Iaşi 2017) şi Florin Dan Prodan cu „Poemele de pe Facebook” (Edit. „Cartea Românească”, Bucureşti 2017).

După o scurtă prezentare a cenaclului literar „Zidul de Hârtie”, al cărui membru este de ceva vreme, Florin Dan Prodan a spus: „Nu este o lansare propriu zisă a celor două cărţi „foarte proaspete” pe care le aveţi în faţă, ci mai degrabă o reîntâlnire de suflet între prietenii şi apropiaţii „Zidului de Hârtie” şi a iubitorilor de carte în general. Despre o lansare propriu zisă a cărţii mele, aceasta va avea loc undeva prin toamnă, în organizarea Editurii „Cartea Românească” de unde dealtfel puteţi şi procura cartea, fie direct de la editură sau prin intermediul unor site-uri partenere precum elefant.ro . Multe dintre poemele regăsite în carte au fost postate sau publicate online pe populara deja reţea globală de socializare Facebook”. Pe coperta exterioară spate a cărţii veţi găsi o scurtă prezentare a volumului făcută de criticul ieşean Bogdan Creţu. Tot de la Florin Dan Prodan cei prezenţi au mai aflat şi că o parte dintre poemele „postate” au fost gândite în timpul exoticei călătorii din Nepal, Tibet şi Himalaya din 2012, la care a participat şi jurnalistul Sandrinio Neagu, prezent la evenimentul de joi, confirmând lucrurile spuse de al său prieten. Pe marginea acestei călătorii, Dan Prodan a reamintit audienţei că până miercuri, 21 iunie a.c., la Planetariul Universităţii „Ştefan cel Mare”-Suceava este deschisă gratuit publicului expoziţia „Instalaţii multimedia” realizată de sus numitul şi care cuprinde imagini fotografice din timpul călătoriei sale în Himalaya şi fragmente de poem publicate în volumul „On the road” lansat în 2012. Despre cel de-al doilea autor care şi-a prezentat cartea, medic stomatolog de profesie, iubitorii de litere prezenţi la eveniment au aflat că Doru Mihai Mateiciuc are un C.V. literar destul de „doldora”, fila deschizându-se la anul de debut pe „piaţa literelor”, 1983, numitul fiind redactor la revista „Opinia studenţească” din Iaşi şi debutând propriu zis în acelaşi an în prestigioasa revistă „Convorbiri literare”. Referinţele critice ale unor cărţi semnate de Mihai D. Mateiciuc, unele văzând lumina tiparului în engleză şi franceză, cuprind nume mari ale criticii literare româneşti precum acad. Eugen Simion, Constanţa Buzea, Ioan Holban şi alţii. A fost de asemenea invitat special la Cernăuţi în toamna anului trecut la Cenaclul transfrontalier „Maşina cu poeţi”. Cei doi autori au recitat apoi din creaţiile lor proprii. La manifestare au fost prezenţi scriitorii, Cezar Straton, Dan Iordache, Vlad Sibechi, artistul plastic Konstantyn Ungureanu Box, umoristul Constantin Horbovanu, secretarul Clubului de Iniţiativă Literară (CIL), George Sauciuc, lect.univ. Gina Puică de la Universitatea „Ştefan cel Mare”-Suceava şi nu în ultimul rând popularul jurnalist şi om de televiziune, Gabriel Ghincea care a pregătit o surpriză celor prezenţi recitând liber câteva versuri din „Scrisoarea a III-a” de Mihai Eminescu.

Dan Fărtăiş este recunoscut atât pe plan naţional, cât şi internaţional drept unul dintre cei mai buni în domeniul său, respectiv „restaurare în piatră, sticlă şi ceramică”. A avut o activitate vastă atât înainte, cât şi după 1989, participând la multe lucrări de restaurare.
În fine, după „lupte seculare” care au durat vreo doi ani, a avut amabilitatea să ne răspundă la câteva întrebări legate de cariera sa.

– Fără supărare, cam de când durează cariera dvs.?
– În domeniul restaurării şi conservării am o activitate care însumează patru decenii, toată cariera mea desfăşurându-se la Muzeul Bucovinei, atât înainte, cât şi după 1989, adică în perioada 1 iulie 1975, respectiv 5 iunie 2016, când m-am pensionat de drept.
– Care au fost lucrările care v-au marcat drumul ?
– Am avut de-a lungul timpului foarte multe lucrări de restaurare, că n-am fire de păr în cap să le enumăr pe toate. În perioada 1975-1978 am restaurat Castelul Peleş, de fapt toate piesele de patrimoniu de acolo. Pentru mine a fost o adevărată practică în specializarea de restaurator. A participat atunci un colectiv de la mai multe laboratoare de restaurare-conservare din ţară, Suceava, Iaşi, Cluj, Sibiu şi Timişoara. Trebuia să stopăm atacul biologic agresiv al ciupercii Merulius Lacrimans, care afectează lemnul în mare parte. După cutremurul din 4 martie 1977 am avut lucrări de restaurare la Muzeul Naţional de Istorie al României, la Bucureşti. Apoi, în decursul anilor, am participat la toate campaniile arheologice care s-au desfăşurat sub egida Muzeului Bucovinei. Înainte de 1989 am colaborat foarte bine cu Radu Popa, Mircea D. Matei, Dan Teodoru, Victoriţa Batariuc, prof. univ. dr. Mircea Ignat, Dragomir Popovici, Emil Emandi, Nicolae Ursulescu – care o perioadă a predat la fostul Institut Pedagogic –, Alexandru Rădulescu, soţii Puşcaşu de la Iaşi. După 1989, paleta de colaboratori s-a completat şi diversificat cu nume de la actuala Secţie de Istorie a Muzeului Bucovinei, Ştefan şi Monica Dejan, Ioan Mareş, Bogdan Niculică şi, nu în ultimul rând, regretatul Florin Hău. Trebuie subliniat că după 1989 s-a extins colaborarea cu Institutul de Arheologie din Iaşi – filiala Academiei Române şi alte instituţii de profil. Dacă înainte de Revoluţie restauram doar obiecte de ceramică şi sticlă, după 1989 m-am specializat pe restaurarea monumentelor din piatră, care în majoritate ţin de Oficiul Naţional al Monumentelor Istorice (ONMI).
– Aşadar, de anul trecut sunteţi pensionar. Cu toate acestea, înţelegem că aţi rămas în plină activitate…
– Deşi m-am pensionat, activez în continuare prin firma mea cu rezultate destul de bune, în regie proprie. Printre altele am executat lucrări la mănăstirile Putna, Suceviţa, Dragomirna, Pătrăuţi, la Mănăstirea Brâncoveni (jud. Olt), Mera (jud. Vrancea), Suzana (jud. Prahova). De pildă, la Mănăstirea Putna s-a făcut restaurarea integrală a locaşului de cult: iconostasul şi mormintele din incinta bisericii. Am restaurat inclusiv mormântul mitropolitului Iacov Putneanu, apoi bustul şi soclul statuii marelui nostru poet Mihai Eminescu, aflat în curtea mănăstirii. Aceste restaurări s-au întins pe o perioadă de câţiva ani. De exemplu, la Mănăstirea Brâncoveni, din judeţul Olt, restaurarea a durat 3 ani. Acolo am restaurat portalul de la intrare sculptat în marmură şi ancadramentele de la ferestre. Dacă sunt pe exterior, lucrările se desfăşoară de regulă în anotimpurile calde ale anului, primăvară – vară, şi de aceea a durat atât. Dar dacă am vorbit de patrimoniul eclesiastic, e timpul să pomenesc şi de construcţiile laice pe care le-am restaurat în piatră: pe plan local, Gara Burdujeni – restaurare, curăţare ziduri, înlocuire piatră şi cărămidă degradată, curăţarea pietrei şi mozaicului din sala mare, lucrări ce au totalizat 3 ani de muncă efectivă. În ţară am mai lucrat la Statuia Libertăţii de la Ploieşti, Teatrul Naţional din Iaşi sau Monumentul Eroilor români şi germani căzuţi în Primul Război Mondial din comuna Pârscov, judeţul Buzău. În afară de aceste lucrări am avut intervenţii şi peste hotare. În urmă cu câţiva ani am fost în Franţa unde am făcut o expertiză a degradărilor apărute la un castel din apropiere de Strasbourg. De asemenea, anul trecut, în lunile noiembrie – decembrie, am restaurat un monument din marmură la Schitul românesc de la Prodromu din Muntele Athos. Deoarece călugării de acolo au „distrus” monumentul neţinând cont de inspecţia bilunară a celor de la Poliţia de Patrimoniu din Grecia (KEDAK), a trebuit să-l restaurez văzând doar nişte poze. Dar asta mi s-a întâmplat „o dată în viaţă”, ca să folosesc titlul unui celebru show tv de la noi. Nu voi mai face niciodată aşa ceva.
– Să revenim puţin la restaurarea Gării Burdujeni. De ce a fost atât de importantă această investiţie, iar Gara Iţcani, mult mai veche, a fost lăsată în paragină?
– De ce a predominat Gara Burdujeni şi de ce a fost lăsată de izbelişte cea de la Iţcani, construcţie ridicată la 1871? În anii 1996-1997, Gara Burdujeni era cotată ca fiind al doilea nod feroviar al ţării după Prahova, atât în ceea ce priveşte traficul de călători, cât şi cel de marfă spre vestul ţării, spre graniţa cu Ucraina – de exemplu celebrul tren internaţional Sofia –Moscova, azi Bucureşti – Kiev, apoi trenuri pe varianta Rădăuţi – Putna ş.a.m.d. Ei bine, aceste considerente de ordin economic au determinat conducerea de atunci a SNCFR să investească, prin Ministerul Culturii, în reabilitarea Gării Burdujeni. După cum observăm astăzi, interesul nu mai este acelaşi din partea companiei sus-numite, deoarece traficul feroviar de mărfuri şi persoane a scăzut drastic după 2000, predominând transporturile rutiere şi cele aeriene, în detrimentul celui feroviar. Întorcându-mă deunăzi de la Putna, am văzut în Gara Iţcani un tren de marfă în mişcare, vagoanele fiind goale. Iată de ce, atât SNCFR, cât şi Ministerul Culturii (care are doar 1% din PIB) nu sunt interesate de reabilitarea construcţiei clădirii Gării Iţcani, actuala conducere a companiei feroviare având reţineri în această privinţă, reabilitarea fiind o operaţiune nerentabilă economic. Noi avem un obicei de a lăsa lucrurile de izbelişte în această privinţă. Şi nu departe de noi se află o altă emblemă a municipiului reşedinţă de judeţ, statuia ecvestră a lui Ştefan cel Mare, în paragină astăzi şi aflată într-o stare de degradare tot mai avansată, după cum am văzut şi în câteva fotografii luate recent cu o dronă.
– Ştim că în meseria dvs. aţi deţinut şi nişte funcţii în cadrul unor asociaţii de profil…
– Sunt membru fondator al Asociaţiei Restauratorilor şi Conservatorilor din România şi fost vicepreşedinte al acesteia, perioadă de timp în care noi am aderat la Asociaţia Europeană a Conservatorilor (ECO). De asemenea, sunt membru al Organizaţiei Internaţionale a Muzeelor (ICOM) pe secţiunea de restaurare în piatră. Am participat de-a lungul anilor la numeroase simpozioane de profil atât în ţară, Bucureşti, Tulcea, Craiova, Timişoara, Cluj, Sibiu, Iaşi, cât şi peste hotare, Croaţia, Slovenia, Ungaria, Bulgaria şi Olanda. Asociaţia noastră, de care v-am vorbit ceva mai înainte, are în vedere formarea viitorilor restauratori şi în această idee ne-am deschis o pagină de internet care poate fi accesată la adresa http://www.acro.ro.
– Aţi amintit de fostul director al Muzeului Bucovinei, Florin Hău. Din câte ştiu, nu aţi avut doar o legătură profesională…
– Florin Hău este un capitol aparte în viaţa mea. Pe noi ne-a legat o prietenie foarte strânsă şi trainică, de-a lungul timpului. Multe dintre artefactele arheologice descoperite de Florin au fost publicate ca articole în reviste de specialitate, precum „Anuarul” muzeului nostru. Cu el am colaborat pe partea de descărcare arheologică de la mai multe situri arheologice precum Mitropolia Moldovei şi Bucovinei de la Iaşi, Curtea Domnească din Vaslui, Episcopia Huşilor sau Centrul Vechi din Botoşani. Îmi aduc aminte că la Botoşani am avut o dezamăgire personală. Eforturile noastre de salvare a cuptoarelor din Centrul Vechi al Botoşanilor au întâmpinat multe impedimente, şi asta deoarece beneficiarii au făcut un proiect de evaluare greşit. Sticla cu care a fost acoperit acel loc de expunere nu avea capacitatea de a reflecta corespunzător radiaţiile solare, iar în perioada verii spaţiul devenea eminamente un incubator. Instalaţiile montate de noi au fost oprite din cauză că reţeaua electrică a cedat, astfel că aceste cuptoare s-au îndreptat cu paşi lenţi, dar siguri, spre degradare. Între timp, proiectantul, ca de altfel şi Florin Hău, s-a mutat dincolo, proiectul stagnând. La capitolul sticlă n-am primit nicio informaţie. Toamna s-a creat condensul din cauza diferenţelor majore de temperatură dintre interior şi exterior, la care s-a adăugat un atac biologic greu de stopat, astfel că finalizarea restaurărilor nu s-a făcut cum trebuie. Am avut o mare dezamăgire, devenind cu timpul foarte precaut în relaţia mea cu proiectanţii, pentru a evita asemenea jonglerii, precum păţania descrisă mai sus.
– Ce proiecte de viitor aveţi?
– Actualmente, în ţară, particip la lucrările de restaurare-conservare ale obiectelor din piatră aflate în Lapidariumul Principia din Cetatea de la Alba-Iulia, unde vom aplica un tratament pentru stoparea atacului biologic existent. Lucrările vor fi finalizate în 2018, când se va marca Centenarul Marii Uniri de la 1918. În rest, voi mai vedea, fiindcă am solicitări destule. Totul este să-mi dea Dumnezeu sănătate, să pot să mă achit de sarcini aşa cum ştiu eu.

Cu 65 de milioane de ani în urmă, un punct albastru sferoid, al treilea de la Soare părea neajutorat în vidul rece cosmic. Şi totuşi, apropiindu-ne de acel punct, cu ochiul minţii azi, zărim o planetă plină de viaţă, o viaţă net diferită de formele evolutive din prezent. Totul în Cretacic era o lagună de verdeaţă şi un climat cald uniform, continentele fiind aproape unite, iar calotele glaciare aproape că nu existau la poli.
Într-un ostrov cald şi umed din zona de azi numită North-West Pacific câteva specii de reptile uriaşe, carnivore şi ierbivore, dinozaurii îşi disputau teritoriile, regele lor fiind uriaşul T-Rex. Dar, într-o zi, ei observă speriaţi, pe cer, o lumină de zece ori mai strălucitoare ca a soarelui. Ce era oare? Cu numai 100 de milioane de ani în urmă un asteroid cu diametrul de 10 km. porni o goană spaţială cu 330.000 km./oră.

Atras de gravitaţia planetei albastre „bolovanul stelar” îşi dublează viteza la 771.000 km./oră şi loveşte Pământul în plin cu forţa şi echivalentul a 60.000 de bombe atomice aruncate de Aviaţia americană asupra oraşelor Hiroşhima şi Naghasaki. Planeta fierbe şi uriaşele reptile terane dispar absorbite şi încremenite în timpul geologic. Zona impactului: Golful Mexic, craterul Chicxulub. Un specialist român, stabilit în Colorado, Daniel Durda, împreună cu ai săi colegi, la începutul anilor 90 ai secolului trecut dau verdictul zis mai sus.
Cu puţin timp înainte ca Charles Darwin să-şi expună teoria evoluţionistă, o altă descoperire avea să zguduie din temelii omenirea. Într-o zi caniculară de august 1856 doi pietrari germani care dinamitau o carieră de calcar din Valea Neander de lângă Dusseldorf descoperă uimiţi intrarea într-o peşteră de mici dimensiuni. Când unul dintre ei, ceva mai cu iniţiativă intră şi răscoleşte prin molozul exploziei găseşte calota superioară a unui craniu cu o arcadă foarte proeminentă. Muncitorii în neştiinţa lor au crezut că e vreun urs de peşteră, iar dirigintele de şantier i-a predat oasele lui Johann C. Fuhlrott, un localnic pasionat de antropologie. El a fost primul, de fapt, care a emis ipoteza parţial valabilă şi în prezent că oasele aparţin unui „reprezentant foarte vechi al rasei umane”. Dezbateri ştiinţifice îndelungate au stabilit ulterior faptul că Omul de Neanderthal a fost o specie de hominizi care a trăit în Era Glaciară într-o perioadă cuprinsă între 200.000-30.000 î.Hr. ocupând o parte din Emisfera Nordică. Comunităţile trăiau în peşteri şi vânau animale gigant azi dispărute, precum mamutul sau elefantul lânos. Mult mai ingenios, Homo Sapiens în expansiunea sa euro-asiatică a căsăpit, din păcate, specia neanderthalienilor. Foarte probabil, în Neandher, la gura peşterii cu pricina a avut loc o astfel de confruntare dramatică între un hominid şi un om, probabil din cauza vânatului şi a teritoriului mult râvnit de Homo Sapiens.

Plină de credincioşi şi de melomani deopotrivă a fost joi, 13 iulie, a.c., vechea catedrală mitropolitană a Moldovei, Biserica Mirăuţilor cu hramul „Sfântului M. Mucenic Gheorghe-Purtătorul de Biruinţă”, locul unde de la întemeiere se mirungeau întru domnie voievozii Moldovei, un fel de Canterbury al românilor, după cum plastic o definea unul dintre istoricii noştri.
De astă dată nu a fost vorba de vreo consacrare domnească, ci de un regal muzical susţinut de Corul de fete „Ciprian Porumbescu” al Colegiului Naţional „Ştefan cel Mare”-Suceava, grup constituit şi fondat în anul 2008 la iniţiativa directorului colegiului sucevean, Dan Popescu şi al dirijorului pr. prof. Lucian Tablan, cel care a prezentat şi reprezentat corala, joi la Mirăuţi.

Fostele eleve ale colegiului ştefanian prezente joi fac parte din Corala mixtă „Ciprian Porumbescu”.
În C.V.-ul lor destul de voluminos pe care l-am primit din partea organizatorilor se regăsesc concerte din ţară şi de peste hotare, reţinându-ne atenţia două: pe 1 Decembrie 2015 la recepţia oferită de Ziua Naţională a României de către Ambasada ţării noastre de la Berna, în Elveţia şi în primăvara anului trecut în Parlamentul Landului Bavaria din Germania.
„Reprezentaţia noastră din această seară, se doreşte a fi un regal muzical care nouă să ne dea certitudinea atingerii unei valori culturale, iar dumneavoastră celor care aţi binevoit să răspundeţi invitaţiei noastre să vă umple sufletul de bucurie. Piesele pe care le veţi audia aparţin diferitor genuri muzicale pornind de la muzică religioasă, trecând prin prelucrări folclorice, la muzică pop mergând până la tangou. Din motive organizatorice, concertul din seara aceasta va fi împărţit în trei părţi distincte, fiecare parte fiind un tot unitar şi reprezentând piesele pe care le vom interpreta la Concursul „Youth Choir and Folklor” Grand Prix of Nations de la Riga-2017, la o anumită categorie.”-a spus pr. Lucian Tablan. Concertul a cuprins următoarele lucrări muzicale: „Iac-aşa” (Simion Nicolescu), „La oglindă” (Timotei Popovici), „Sări mândra, sări draga” (Sabin Păutza), „Brâul amestecat” (Pretorian Vlaiculescu), „Libertango” (Astor Piazzola). Celor prezenţi, tineri ori vârstnici, le-a revenit nostalgia anilor 80 şi furorile acestora, când în fosta catedrală moldavă au răsunat acordurile celebrului grup mixt suedez ABBA, corala interpretând piesa „Super Trooper” în aplauzele la scenă deschisă a audienţei. La manifestare au fost prezente gazdele prin pr.prof. Gheorghe Hostiuc, apoi consilierul administrativ al Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, pr. Vasile Baltag, pr. prof. Adrian Iftimiu şi alţi invitaţi. Organizatorii au ţinut să mulţumească unor colaboratori speciali ai evenimentului, pr. Iacob Păuleţ, parohul Bisericii Romano-Catolice „Sf. Jan Nepomouk”-Suceava, nu în ultimul rând Primăriei Municipiului Suceava, solistelor Valentina Tablan Popescu, Crina Mihalciuc şi pianista Monica Asimionesei.

În urmă cu exact 20 de ani, pe 14 iulie, de Ziua Naţională a Franţei, în urbea noastră a început să emită pe calea undelor postul de radio Radio As. După numai două decenii, vineri, 14 iulie a.c., foştii şi actualii apropiaţi ai radioului sucevean,
alături de realizatorii de emisiuni radiofonice s-au perindat de-a lungul zilei la postul Radio As pentru a depăna amintiri şi a ciocni o cupă de şampanie împreună cu directorul radioului, Teodora Gîlcă. Ca realizator de emisiune, la rândul meu am ajuns în studio salutându-mi colegii de emisie şi pe unii dintre oaspeţii marcanţi prezenţi în mijlocul nostru, precum prefectul de Suceava, Mirela Adomnicăi, consilierul juridic al prefectului, Bogdan Eugen Filip şi pe purtătorul de cuvânt al Instituţiei Prefectului, jurnalista Magda Axon.

Câţiva invitaţi au luat cuvântul „on the air” sau pe calea undelor în direct pe 89.9 FM, în cadrul emisiunii „Popasul de după amiază” moderată de omul de radio Ciprian Chira, amintindu-i aici pe umoristul Constantin Horbovanu, lect.univ.dr. Gina Puică de la USV şi alţii care au fost prezenţi la revederea de vineri. Dintre actualii realizatori de emisiune au mai fost prezenţi: Vasea Bejenaru, Cornel Grosaru, Maria Reuţ, Mihai Holovate. Lista colaboratorilor fiind destul de lungă mă opresc aici reamintindu-vă că în cei 20 de ani de emisie la pupitrul de emisie Radio As s-au produs personalităţi marcante din lumea culturală şi politică a urbei noastre şi nu numai. Ca invenţie epocală de sfârşit de veac XIX şi început de veac XX, radioul prezent şi astăzi este legat de triada compusă din Heinrich Hertz, Guglielmo Marconi şi Samuel Morse.

Iţcăneanul Gelu Bârhoată a fost unul dintre promotorii sportului sucevean şi, deşi a jucat fotbal, al handbalului. Şi-a sacrificat şi timpul, şi sănătatea pentru echipa care astăzi reîncepe să devină ceea ce a fost odată.
Din păcate, aşa e în epoca asta, mulţi l-au uitat. Are o anumită vârstă, este bolnav şi se mişcă doar ajutat de cârje. Cu toate astea, n-a uitat el multe lucruri. Pe care vi le povesteşte în rândurile care urmează.

– Gelu, că aşa ai vrut tu să-ţi spunem, cum ai început activitatea sportivă?

– Iniţial am jucat fotbal la Iţcani. Aici s-au născut şi crescut copii care au făcut valoare: Găinariu, Gherghe, State, Doru Breniuc, Marcel Lungu, Dorin Lungu, Viorel Lungu. Îmi pare rău de stadionul „1 Mai” de la Iţcani şi de faptul că nu ne mai ia nimeni în seamă pentru ceea ce am realizat. Am disputat unsprezece meciuri fără înfrângere. Au fost şi sunt oameni deştepţi, iar un cartier precum Iţcaniul trebuie să trăiască. Îmi pare rău de stadion şi de echipa Rapid CFR, transformată ulterior în Foresta. Eu ce am de spus zic în faţă şi, chiar dacă unii aruncă cu pietre în mine, eu arunc în ei cu pâini. Iniţial echipa s-a numit Locomotiva Iţcani, prima echipă de fotbal a oraşului nostru, şi avea culorile galben-negru.

– Cum ai trecut la handbal?

– Echipa a luat fiinţă în cadrul AMBRO Suceava (fostul CCH, n.n.), mulţumită unor oameni precum ing. Gheorghe Butnaru, ing. Costel Buta, fostul director al combinatului, ec. Ion Lungu, actualmente primarul urbei noastre. Lucram acolo şi am fost organizator de competiţii. Pot să afirm cu mâna pe inimă că dacă nu erau oameni inimoşi care să susţină handbalul sucevean încă de la începuturi, noi nu aveam echipă. Această echipă a parcurs mai multe etape până să fie azi în Liga Naţională. Prof. univ. Petru Ghervan, Dumnezeu să-i dea sănătate, a transferat echipa la Universitatea „Ştefan cel Mare” Suceava, de care ţine şi în prezent. Am tras din greu 7 ani şi am pus suflet pentru promovarea în Divizia Naţională, apoi în Liga Naţională. Partidele se disputau obligatoriu pe terenul LPS, afară, deoarece încă nu se ridicase actuala sală de sport „Dumitru Bernicu” a liceului sucevean, iar pe perioada iernii meciurile se desfăşurau în sală la Piatra Neamţ. Nemţenii ne dădeau cu împrumut jucători de la ei, şi asta mulţumită regretatului Dorel Sanie. Dorea să vadă că noi, moldovenii, suntem uniţi şi în sport. Echipa noastră a reuşit să promoveze în primul eşalon valoric al ţării datorită muncii susţinute a unor oameni şi sportivi de valoare precum Ţugurlan, Rădăşanu, Senic (+), Moroşanu, Irimescu – care a jucat la Steaua, apoi Roznoveanu la Reşiţa, Gabi Senciuc, plecat ulterior în Germania, Leonard Bibirig, Petru Brânduşe, Dumitru Bernicu (+). Toţi au crescut şi au pregătit copii care ulterior au evoluat în lotul naţional la echipele Steaua, Dinamo şi nu numai.

– Îţi aduci aminte de un meci mai special de la începuturi?

– Îmi aduc aminte că era vreme de iarnă, frig, zăpadă şi atunci aveam un meci de disputat cu echipa din Buzău, pe teren propriu, adică la LPS, afară. A început o ninsoare de nu vedeai la jumătate de metru în faţă.
La 12 noaptea i-am adunat pe mai mulţi prieteni din Iţcani şi am făcut terenul „lună” încât, a doua zi, când au venit buzoienii de la Botoşani, unde erau cazaţi, au rămas uimiţi de condiţiile optime existente în plină iarnă. Un teren curăţat şi uscat. Băieţii din Iţcani erau băieţii din Iţcani. Mai mult, vreau să adaug că primul sponsor privat al echipei de handbal a Sucevei a fost Carol Zambalic, de asemenea iţcănean. De fapt, tot el a sponsorizat o perioadă şi echipa de fotbal feminin a Sucevei, unde eu eram antrenor.

– Ai făcut multe pentru echipa de handbal a Sucevei. Care a fost recunoştinţa celor pe care i-ai sprijinit?

– La finala Challenge Cup de la Suceava, disputată în compania celor de la Reşiţa, am primit o invitaţie personală ca să asist la meci, ca spectator, evident, de la Adrian Chiruţ, pe atunci jucător şi actualmente antrenorul principal al universitarilor suceveni. A fost un gest frumos. Îmi aduc aminte că un bun prieten stabilit în Canada mi-a spus atunci: „Dacă o asemenea competiţie era organizată de canadieni, ţie îţi ofereau un loc personalizat, ba mai mult, îţi afişau şi bannere cu chipul tău, la imensa contribuţie pe care ai avut-o în fondarea echipei locale de handbal”. Dar asta ţine de respect. Oricum, deşi am un handicap, eu am plătit biletul la meciurile desfăşurate la Suceava, fără să mi se atribuie un loc rezervat, deşi conform Legii persoanelor cu handicap 2017 este specificat destul de clar acest lucru. Îmi doresc să văd respectul pe care-l merit pentru ceea ce am făcut la Suceava. Mă sună şi acum oameni care au jucat în lotul naţional, Bursuc sau Mucenic. Sunt mulţi care spun că „dacă nu era Gelu, nu era echipă de handbal la Suceava…”.

– În sport sunt unii care nu mai pot de bine, alţii vor mai mult decât îi ţine valoarea etc. Cum era când ai susţinut inventarea echipei de handbal a Sucevei?

– Pe vremuri, handbaliştii munceau degeaba, fără bani. O făceau din suflet. Îmi aduc aminte, spre exemplu, de Cristi Cuşnir care a jucat contra Universităţii Craiova bandajat la mână, sângerând. Iar dacă sunt oameni care vor să susţină sportul, alături de Primărie şi Consiliul Judeţean, este un lucru frumos. Cu legea sponsorizării încă nu este clară situaţia. Atât primarul Ion Lungu, cât şi preşedintele CJ, Gheorghe Flutur, spuneau că „mândria Sucevei a fost handbalul”. Ştiu că dl Ion Lungu a susţinut şi cred că va susţine echipa pe mai departe. Rămâne de văzut care vor fi condiţiile financiare. Doamne ajută!

Se spune pe drept cuvânt că Muntele Athos sau Grădina Maicii Domnului este un loc sfânt al Ortodoxiei, cu mănăstiri frumoase, unele consacrate Maicii Domnului, chiar de către vrednicii noştri voievozi Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul ori martirul Vodă Brâncoveanu. Pe Muntele Athos accesul femeilor este interzis conform canoanelor în vigoare dar, oare să fie singurul loc sacru de pe planetă interzis urmaşelor Evei?
Mi-e teamă că nu! În extremitatea Orientului, la capătul celălalt al Terrei se află izolata insulă niponă Okinoshima, unde sunt trei mici morminte sacre Shinto, care constituie Muntele Sanctuarului Munakata. Insula poate fi vizitată o singură zi pe an, la data de 27 mai şi nu oricine poate ajunge pe insulă. Numărul vizitatorilor este limitat la 200 de bărbați care în prealabil trebuie să practice o abluțiune, adică o spălare rituală pentru purificare, în apa mării. În restul timpului pe insulă trăiesc doar preoţi șintoişti. Când vizitatorii pleacă, nu pot lua nimic cu ei și nu trebuie să vorbească despre călătorie. Data de 27 mai, când insula este deschisă publicului masculin este cea în care sunt comemoraţi soldaţii japonezi şi ruşi care au murit în luptă în Marea Japoniei, în 1905. Insula este din 2017 în lista Patrimoniului UNESCO.
Originile unui popor pot fi detectate cu ajutorul unei sau mai multor culturi străvechi conservate sub forma artefactelor, în sol ori în ape. În aceste situri arheologii găsesc urme total sau parţial conservate de locuinţe, arme, unelte, oase şi resturi alimentare, chiar. Poporul român nu face excepţie de la regulă, cel puţin astfel ni-l relevă Cultura Dridu, dată de numele unei vechi localităţi de pe malurile râului Comana din judeţul Ialomiţa. Ceramică, unelte, locuinţe şi ritualuri de înmormântare creştinească i-au făcut pe istorici să conchidă că aceste artefacte aparţineau de populaţia autohtonă romanizată deja din faza finală de formare a poporului român menţionat la acea vreme, sec. VIII-XI, în izvoarele contemporane sub numele generic de vlahi.

Este o zi senină de august 1990, prima a lunii, pe unul dintre cele mai aglomerate aeroporturi din Europa, Londra Heathrow. De aici decolează şi aterizează non stop aeronave către şi dinspre toate colţurile lumii: Europa, Asia, Africa şi America. La unul dintre terminale, un avion de linie Britsh Airways, uriaşul Boeing 747-136 îşi aşteaptă neclintit pasagerii la îmbarcare.
Echipajul prietenos, pentru care este un simplu zbor de rutină, îi primeşte zâmbind pe cei 367 de pasageri ce au ca destinaţie turistică Kuala Lumpur din exotica Malayezie. Pe ultima sută de metri îşi fac apariţia în sfârşit şi patru „turişti” întârziaţi. Pasagerii şuşotesc: „vezi, au alura lui Arnold Schwarzeneger, toţi unul şi unul.” Cei patru îşi ocupă locurile în spate şi la scurtă vreme aeronava cu indicativul BA-149 se ridică lin spre înălţimile albastre. Zborul decurge fără probleme iar comandantul anunţă, pentru a doua zi, 2 august, o escală pe Aeroportul Internaţional Kuweit City. În Kuweit cursa aterizează în siguranţă pentru ultima dată…

Cei patru întârziaţi coboară şi se fac nevăzuţi în aeroport. Restul pasagerilor aşteaptă ultima parte a cursei, când dinspre pistă se aud focuri de arme automate. Decolarea este anulată şi pasagerii, plus membrii echipajului, sunt luaţi prizonieri de Garda Republicană Irakiană a lui Saddam Hussein. Începuse invazia Kuweitului. După patru luni de captivitate, prizonierii sunt eliberaţi în siguranţă şi mulţi învinovăţesc şi azi Guvernul Britanic de incident: „Ştiau că are loc o invazie, de ce n-au redirecţionat avionul?” Şi marea întrebare: „Cine erau misterioşii pasageri întârziaţi?” Recent, unul dintre ei a declarat ceva şocant: „Ştiam de invazie. Făceam parte din MI6 şi eram trimişi în misiune!” Rămas la sol, Boeing-ul a fost distrus ulterior.

Este ora 12.30 şi o salvă de tun de pe Stânca Castelului îşi primeşte zilnic vizitatorii de pe creasta Edinburgh şi deopotrivă navele acostate în estuarul râului Forth. Scoţienii au multe surprize de oferit turiştilor. Uriaşul tun Mons Meg, culmea periculos de funcţionabil şi abil mânuit de către artileriştii garnizoanei scoţiene, cu ale sale bombarde ce cântăreau 250 kg. străjuieşte şi azi Citadela. Este filmat, fotografiat şi ascunde o poveste stranie. Se spune că regele scoţian Iacob al II-lea Stuart, un pasionat artilerist, şi-a înzestrat garnizoana-i medievală cu tunuri de ultimă generaţie care să-i pună pe fugă pe inamicii săi, cu precădere pe cei din Albionul de la Sud. El însuşi încărca praful de puşcă, testând eficacitatea tunului. Încercarea i-a fost în cele din urmă fatală, costându-l viaţa la 1460 când la Roxburgh, un tun i-a explodat în teste făcându-l definitiv unul cu pământul patrie-i natale. Cu toate aceste accidente nedorite, tunul care şi-a dovedit eficacitatea în Războiul celor 100 de Ani, mai ales în urma Bătăliei de la Crecy din 1346 a surclasat cavaleria şi a dus la stingerea „Întunecatului” Ev Mediu.

Termenul latin de „cunctator”, adică „nehotărât” pe româneşte a ajuns la superlativ datorită omului, consulului şi generalului roman republican Fabius Maximus V. Quintus (c.290-203 î-Hr.). Dându-şi seama de superioritatea armatei cartagineze a lui Hannibal, generalul nostru a propus pentru armata romană o tactică de „temporizare” sau, mai degrabă zisă de „neangajare directă” în cel De-Al Doilea Război Punic care aprinse Peninsula Italică.
Această tactică defensivă avea rolul de a măcina sau de a obosi armatele cartagineze, în vreme ce armatele romane erau angajate ofensiv pe alte fronturi. Din păcate, iniţiativa sa strategică a fost recunoscută prea târziu de Senatul Roman. În anul 216 î.Hr., din păcate, fără abilul general sus numit la conducerea armatei, trupele romane suferă o ruşinoasă înfrângere la Cannae, rescriind altfel istoria de cum era programată.

Este o zi toridă din vara anului 1814, una cu totul specială pentru ordonaţii şi superiorii soldaţi britanici de sub comanda generalului maior Ross, un veteran al Războaielor Napoleoniene, care se îndreaptă într-un marş victorios spre capitala americană Washington DC, operaţiune subscrisă contextului mai larg al Războiului Anglo-American (1812-1814). Locuitorii capitalei părăsesc grăbiţi oraşul, abandonându-şi casele, majoritatea din lemn care curând vor fi incendiate de englezi. În Casa Albă pustie, ofiţerii englezi găsesc masa pusă şi se ospătează pe măsură, dându-i şi ei foc, după. Dar, ceva se întâmplă din senin ca un blestem asupra norocoşilor soldaţi ai Majestăţii Sale: o vijelie cumplită surprinde capitala americană. Acoperişurile caselor sunt luate pe sus devenind proiectile mortale, iar oamenii neputându-se ţine pe picioare din cauza taifunului dezlănţuit sunt culcaţi la pământ. Un potop reuşeşte să stingă incendiile de pe Colina Capitoliului. A doua zi urmele mâniei naturii se fac văzute. Oficialităţile decid să mute capitala la New York, dar bancherii nu sunt de acord şi deblochează fondurile pentru reconstrucţia oraşului. Domoliţi de furia naturii dezlănţuite, englezii părăsesc capitala. A fost pentru prima şi ultima oară când capitala americană a fost ocupată, iar un taifun a scăpat-o de britanici.

Literatură, cultură şi istorie s-au întrepătruns laolaltă şi au ţinut capul de afiş la o nouă întrunire a Clubului de Iniţiativă Literară (CIL), vineri 25 august a.c., într-un cadru intim la terasa „Trei brazi”. Cu bateriile încărcate după o binemeritată vacanţă, membrii CIL s-au adunat pentru a vorbi şi a citi pe marginea temei de vineri a cenaclului, „Refugiu şi Apă”, şedinţă moderată de secretarul CIL, George Sauciuc.
La secţiunea debut poezie a citit din creaţiile ei, Miruna Buliga, o tânără de numai paisprezece ani, dar cu talent în devenire după cum au constatat cei de faţă. Un mai vechi membru CIL, prof. Mircea Nanu Munteanu a citit un capitol din viitoarea sa carte „La crâşma lui Ilie”, roman care va fi prefaţat de către binecunoscutul om de ştiinţă Alexandru Mironov. Tot la secţiunea proză s-a mai produs pe firmament şi Călin Dănilă de la Academia „Pământul Viu” din Fălticeni, cel care a şi propus tema întâlnirii de vineri.

În mijlocul prietenilor s-a aflat şi cercetătorul ştiinţific, Cezar Leşanu de la Observatorul Astronomic din cadrul Universităţii „Ştefan cel Mare”-Suceava. O altă surpriză venită de pe alte meleaguri, dar cu obârşie iţcăneană după cum am aflat chiar de la ea, a fost poeta Liliana Widocks, stabilită de ani buni în Regatul Unit şi care şi-a încântat auditoriul cu câteva poeme în ritm shakesperean. Nu a lipsit desigur nici momentul umoristic asigurat de Constantin Horbovanu şi nici „Minutul de istorie” cu tema „Apa în Creaţionism”. O prezentare a revistei SF „ZIN”-numărul de debut (ficţiune, fantastic şi horror) a fost făcută chiar de către redactorul şef al acesteia, Lucian Cristian Oancea, sucevean de origine. De la Lucian Oancea am aflat că este singura revistă de gen din ţară pe suport tipărit, cu un cuprins adecvat şi o grafică pe măsură încă de la primul număr. Lansarea revistei s-a făcut oficial a doua zi, sâmbătă 26 august a.c. la Observatorul Astronomic din cadrul USV. Asupra revistei vom reveni cu un alt material. Vineri au mai fost prezenţi la „Trei brazi” dintre membrii CIL, Graţiela Turţu, Nadia Melinte şi Marius Balacon.

La finele săptămânii trecute în organizarea Societăţii Ştiinţifice Cygnus-Centru UNESCO şi a Clubului de Iniţiativă Literară (CIL) la Observatorul Astronomic din cadrul Universităţii „Ştefan cel Mare”-Suceava a avut lansarea oficială a revistei „ZIN”, numărul de debut, publicaţie de ficţiune, fantasy şi horror, despre care a vorbit auditoriului chiar redactorul şef , Lucian Cristian Oancea.
Din spusele domniei sale am aflat că a fost visul său să aibă o revistă SF, el însuşi fiind un pasionat al acestui gen literar şi citind încă din tinereţe „Jurnalul SF” şi alte publicaţii din domeniu care în timp au dispărut de pe firmamentul mass-mediei din România.

Lucian Oancea a dorit şi şi-a realizat visul ca revista „ZIN” să fie şi în variantă printată sau tipărită, în afara celei de pe internet care poate fi consultată şi la adresa revistazin.ro . „Ştim, epoca publicaţiilor pe hârtie apune cu paşi repezi. Distribuţia presei tipărite este un coşmar fără început şi fără sfârşit. Iar azi, multe ispite sunt la modă (…) Fanzinele au apus? Sau poate se deschide acum un nou capitol? Acestea sunt doar două întrebări la care vom căuta răspunsuri ÎMPREUNĂ”-scrie Lucian Oancea în editorialul de debut al revistei, „De la vorbe la hârtie”. Reamintim cititorilor noştri pasionaţi sau nu de genul SF că „ZIN”-ul este la ora actuală singura revistă din branşă şi pe suport tipărit în paralel cu varianta online. Proprietarul publicaţiei este Marius Bucur. La manifestarea de sâmbătă au mai fost prezenţi, Silviu Jureschi, realizatorul coperţii „ZIN”, Florentin Haidamac, secretarul CIL, George Sauciuc, Prof. Mircea Nanu Munteanu, pasionaţi de SF şi autori de gen, umoristul Constantin Horbovanu şi cercetătorul ştiinţific Cezar Leşanu, gazda evenimentului.

Despre Vasile Anghel Siminiuc se ştie că este un pictor care-şi respectă condiţia de om al artei. De decenii el îşi aduce în faţa iubitorilor de artă lucrările sale pe care le expune pe simeze pentru a fi admirate.
Pictorul este conştient la rândul său că ceea ce pictează este o parte din fiinţa sa, ştiut fiind faptul că artistul în general ţine să se exprime cât mai aproape de natură şi de ceea ce vede pe chipul celui de lângă el.
Vasile Anghel Siminiuc vrea să-şi creeze imaginea omului de sacrificiu pentru artă şi tocmai din această cauză renunţările sale la bucuriile comune îl fac să fie mai aproape de crezul său artistic.

Acesta este el, cel care a ajuns să se dăruiască marilor idealuri, iar în cazul său idealul este arta pe care de decenii o slujeşte cu devotament, meritându-şi numele de pictor al cetăţii.
În ziua de vineri, 15 septembrie a.c., la Galeria de Artă „Ion Irimescu”-Suceava a avut loc vernisajul expoziţiei pictorului Vasile Anghel Siminiuc.
Nicolae Moroşanu, preşedintele Uniunii Artiştilor Plastici din România-filiala Suceava a vernisat expoziţia „Dialog plastic” spunând celor prezenţi următoarele: „„Nu am să vorbesc despre Vasile Anghel Siminiuc sau Simi cum îi spun cei apropiaţi şi asta deoarece cei care vă aflaţi astăzi aici îi sunteţi prieteni de ceva vreme. Expoziţia are o titulatură plăcută, „Dialog plastic”, fiind de fapt un dialog sincer şi direct al lui Simi faţă de cei care îi admiraţi lucrările şi la fel de colorată, vie şi spontană este şi expoziţia. Predomină tablourile cu naturi statice în care culoarea este elementul principal. Paleta coloristică este foarte spontană. Expoziţia ne trimite în diverse locuri din Bucovina, Delta Dunării şi Veneţia. Expoziţia lui Simi este un dialog între lucrările de grafică şi cele de acuarelă care-i aparţin, ele transmiţând privitorului sinceritatea debordantă din sufletul lui Simi.”
Pictorul a ţinut la rândul său să ne spună faptul că această expoziţie şi-a oferit-o ca dar de ziua lui şi că tot ceea ce el creează înseamnă de fapt partea vieţii sale şi nu poate trăi fără a nu trage o linie sau a pune o pată de culoare pe o viitoare creaţie.
Vasile Anghel Siminiuc ne-a declarat următoarele: „De ani de zile, încerc să-mi redau în culori şi imagini sufletul, mai ales că am început să conştientizez faptul că nu pot trăi fără ceea ce Dumnezeu mi-a dat, harul picturii. În orele mele de singurătate şi profundă meditaţie îmi aduc ca martor lumea de ieri şi în tablourile mele se observă că am nostalgia trecutului şi bucuria de a picta.”
Au fost prezenţi, senatorul Ilie Niţă, pictorii Konstantyn Ungureanu Box, Iosif Csutak, Constantin Corodescu, umoristul Constantin Horbovanu, Ciprian Bojescu şi jurnalistul Dan T. Gurtesch. Expoziţia „Dialog plastic” va putea fi vizionată la Galeria de Artă „Ion Irimescu” din Suceava până pe data de 1 octombrie a.c.

A mai plecat un artist dintre noi. Este vorba de Dragoş Olaş din Vama care s-a hotărât la 90 de ani să i se alăture soţiei sale, Zahara, trecută şi ea la cele veşnice mai cu ceva timp în urmă. Din spusele fiului lor, Doru Olaş-Ghiocel, la rândul său arhitect şi caricaturist (o familie de iubitori, practicanţi şi păstrători de artă), Dragoş şi Zahara („Mareşalul” cum i s-ar fi spus Zaharei) s-au iubit şi au îmbinat arta pedagogiei a doamnei „dăscăliţe” (a educat multe generaţii de copii) cu celelalte pasiuni ale soţului.

Silvicultor de meserie, fost şef de pază la punctul PSI Vama, Dragoş Olaş a iubit lemnul şi a învăţat să-l modeleze.

Dar nu numai atât. După cum ne-a mai spus Doru, fiul său, „a sculptat de când se ştie”. Are o casă-muzeu chiar în Vama, unde sunt expuse aproximativ 300 de lucrări personale atât de pictură cât şi de sculptură. (Apropo de acest aspect, domnul Dragoş a rămas cu două dorinţe neîmplinite). Un sponsor pentru întreţinerea muzeului, imobilul nefiind al său, şi faptul că instituţia Căminului Cultural din localitate nu poartă numele soţiei sale, Zahara, care a investit suflet şi timp pentru întreţinerea culturii în zonă). De asemenea, regretatul Dragoş Olaş (ajutat şi de nişte „meseriaşi”) i-a pictat pe toţi primarii care au condus localitatea Vama din perioada interbelică şi până astăzi. A sculptat un monument în piatră înalt de 5 metri, lucrare care se află în faţa primăriei din comună. A realizat icoana prăznicară în mozaic la Biserica „Sf. Nicolae”, a sculptat Troiţa din faţa Grădiniţei, toate în Vama, şi a mai realizat una tocmai la Voluntari. De menţionat este şi că a primit titlul de Cetăţean de onoare al comunei Vama (ca şi soţia Zahara, şi fiul Doru, de altfel), iar lucrările sale fac parte din mai multe colecţii particulare din ţară şi străinătate. Ce se mai poate spune despre Dragoş Olaş? A trăit o viaţă plină de evenimente artistice. Având ca hobby cântatul la acordeon, iar soţia sa dansul, au fost protagoniştii mai multor spectacole folclorice. De asemenea, bătrânul Olaş a fost protagonistul unui documentar în regia lui Dan Nuţu şi a participat împreună cu soţia la o reprezentaţie de teatru în cadrul „Cântării României”, scăpându-le primul loc… printre degete. La ultima expoziţie vernisată (acum vreo două luni, la Gura Humorului, unde a expus aproximativ 65 de lucrări), consiliera Muzeului Obiceiurilor Populare din amintitul oraş, Vera Romaniuc, a apreciat că Dragoş Olaş, prin lucrările sale, „se apropie” de Ion Irimescu prin modul de stilizare, şi de Lovendal prin modul în care a reuşit să realizeze în lemn chipurile de ţărani…Dumnezeu să-l odihnească pe Dragoş Olaş alături de iubirea sa de-o viaţă, Zahara.

„Ultimele zile ale lui Gustar, calde şi îmbietoare, cuibărite în mreaja gândurilor, cu daruri împlinite sau ascunse, s-au scurs pe neobservate.
Rotirea anotimpurilor, lege imuabilă, dă timpului frumuseţi şi speranţe într-o perpetuă îngemănare, viaţa croind adesea neprevăzute surprize”, aşa după cum descria într-un frumos pastel de toamnă, anotimpul arămiu, profesorul şi scriitorul Emil Simion, un om cu o trăire sufletească aleasă.

Ei bine, în aceste „ultime zile ale lui Gustar” a văzut din nou lumina tiparului şi Nr. 7 (iulie-august 2017) al prestigioasei reviste literare „Bucovina Literară”, întemeiată în secolul trecut, la Cernăuţi, în încercatul an 1942.
Nu vreau să stărui prea mult asupra prestigiosului colegiu redacţional, din care aş vrea să vă redau totuşi câteva nume de înaltă ţinută morală şi academică într-ale scrisului, amintindu-i aici, într-o scurtă trecere în revistă pe: acad. Dimitrie Vatamaniuc, prof.univ.dr. Adrian Dinu Rachieru, prof.univ.dr. Mircea A. Diaconu, prorectorul Universităţii „Ştefan cel Mare”-Suceava, ci doar să vă dau câteva repere asupra conţinutului revistei „Bucovina Literară”, editată sub auspiciile Societăţii Scriitorilor Bucovineni.
Revista se deschide cu un Autograf semnat de Constantin Abăluţă, „Beau apă”, poem dedicat lui Vasile Igna, din care cităm: „Acum câţiva ani am început să beau/Am băut, am băut şi n-am sfârşit-o nici până azi/Beau apă şi totul în mine devine mai bun/Cu fiecare pahar ce-mi ghiorăie prin maţe-.” Iar, dacă este să ne raportăm la aforismele de zi cu zi, Gheorghe Grigurcu, ne încântă cu câteva de-ale sale, atent selecţionate, precum vinul cel bun în ceas de toamnă bacoviană, reunite sub titlul „Şansa insuccesului pe care-l asimilezi” şi din care vom cita două: „Un histrion poate imita (întrupa) prostia. Un creator autentic îşi poate lua doar distanţe faţă de prostie, exorcizând-o prin descriere.” sau, un altul: „Orice descompunere este barocă (presupune un colaps al întregului în favoarea amănuntului), orice construcţie este clasică (presupune o veghe a întregului ce se scutură de amănuntul letargic). Un „Jurnal comentat”, intitulat „Un nou organ vigilent-opresiv guvernamental „îşi face datoria”, Liviu Ioan Stoiciu, arătându-se indignat de faptul că: „Avem un nou organ vigilent-represiv în subordinea Guvernului României”: Institutul „Ellie Wiesel”, care ţine cu orice preţ să condamne elita românească interbelică la uitare, numai fiindcă a avut opinii în scris, susţinând o ideologie (anume Mişcarea Legionară, nedovedită fascistă de Tribunalul de la Nurnberg”. Noile apariţii de carte de sub egida Biblioteca „Bucovinei literare” sunt enumerate la loc de cinste în paginile revistei şi poartă semnăturile lui Liviu Antonesi, „Opera poetică”, Liviu Ioan Stoiciu, idem, Adrian Alui Gheorghe şi Elena Ştefoi, volume apărute la Editura piteşteană „Paralela 45”. La secţiunea „Cronica literară” a revistei îi amintim pe Theodor Codreanu, „Ochiul triadic”, Ioan Holban, „Lumea lui Grigore Ilisei” şi Felix Nicolau, „Încă se poate scrie cu poftă”. Gellu Dorian, ne încântă cu ale lui poezii, reunite în „Gramote”. Pentru „Reflux”, o altă secţiune a revistei „Bucovina Literară”, realizată de redactorul şef al publicaţiei, scriitorul şi criticul literar, Alexandru Ovidiu Vintilă, ne reţine atenţia amplul material, „La plecarea lui Ilie Luceac…”. Cum, nefiind critic literar de profesie, ci doar istoric şi geograf cu acte în regulă la zi, voi mai adăuga câteva lecturi din „Bucovina Literară”, reţinându-ne atenţia, „Alecu Ivan Ghilia, de la „Cuscrii” la „Piramida”, „recitiri” de Adrian Dinu Rachieru şi la „Cadran”, „Preliminarii la vechea apocalipsă. Hedonismul pur şi impur” în viziunea lui Cornel Ungureanu sau „Pe contrasens” unde Adrian Alui Gheorghe ne pune în faţa „zidului” cu titlul, „Zidul de hârtie sau cum să fim Poetically correct (I)”, sublinierea vădit îngroşată aparţinându-i autorului. Un „Mesaj îndoliat” este scris de criticul literar Nicolae Cârlan, fiindu-le adresat tuturor acelora care l-au cunoscut şi preţuit pe pr.prof. Gheorghe Brădăţanu, el însuşi un scriitor înnăscut şi pe care subsemnatul l-a cunoscut îndeaproape încurajându-mă să mă apuc şi de scris, în afara orelor de istorie şi geografie pe care le ţin prietenilor. Dacă tot am vorbit de istorie, în „Jurnal de călătorie”, Marius Chelaru, ne prezintă călătoria sa „Prin „Transcaucazia”, din Erevan în Nagorno-Karabakh-note şi gânduri de drum (VI)”, de fapt un jurnal de călătorie, într-un ţinut mirific, fost şi actual armenesc, Republica Arţakh, cum i se zice oficial de anul acesta, cu capitala la Stephanekert, o enclavă azeră azi, nerecunoscută de vreun for internaţional ONU şi ca să fiu mai explicit, o situaţie asemănătoare cu realităţile româneşti din Republica Transnistria. Revenind cu picioarele pe pământ, în sfera literaturii şi pornind de la citatul de început al articolului de faţă, un geograf de astă dată, conferenţiar la Catedra de Geografie din cadrul Universităţii „Ştefan cel Mare” din Suceava, Gheorghe Cheia face o consistentă recenzie literară, unui scriitor de profesie, Emil Simion, a cărţii sale recente, „Lacrima piezişă a destinului” (Editura „George Tofan”, Suceava 2017), „Un reuşit roman de dragoste” după cum îşi intitulează Gheorghe Cheia, recenzia, care, la data tipăririi acestui material, cartea deja a fost lansată la Şcoala gimnazială „Acad. Haralambie Mihăescu” din comuna Udeşti, jud. Suceava. Aici mă opresc, uitându-mă la motto-ul de cap de afiş al recenziei sus zise: „Timpul şi absenţa înfrumuseţează dragostea” de Maurice Maeterlinck, întărindu-vă faptul că, da, revista „Bucovina Literară”, merită a fi răsfoită, recenzată şi, de ce nu, citită.

Dacă despre cel mai bun prieten al omului, câinele, descins genetic din foarte apropiata lui rudă, lupul (Canis Lupus, lat.), s-au scris romane celebre, precum „Colţ Alb” ori s-au turnat filme foarte cunoscute, „Lessie”, „Comisarul Rex” şi „Beethoven”, despre o cercetare chinologică a fenomenului canin, cu precădere cel autohton, găsim rare trimiteri bibliografice şi referinţe de specialitate.
În acest context mai amplu al studiului unei rase canine autohtone se subînscrie cea mai recentă apariţie editorială, monografia „Ciobănescul Românesc Mioritic” (Editura „Cygnus”, Suceava 2017), lucrare integrală semnată de Cristian Domiţian Moroşanu, autor a cărui biografie în materie de rase canine spune multe, domnia sa fiind, din mai 2017, arbitru chinolog internaţional cu competenţe pentru toate rasele Grupei I a Federaţiei Chinologice Internaţionale, inclusiv pentru rasele Ciobănesc Românesc de Bucovina şi Ciobănesc Românesc Corb.

În cele şapte capitole ale cărţii desfăşurate în peste şase sute de pagini, Cristian Domiţian Moroşanu tratează etapizat pe de-o parte originea istorică a rasei Ciobănesc Românesc Mioritic din timpurile cele străvechi preistorice şi până la recunoaşterea definitivă a rasei (perioada 2015-2017), iar pe de altă parte autorul prezintă diferite standarde ale rasei, cu referinţe anatomice, medicale şi genetice, lucrarea fiind însoţită spre ilustrare elocventă de schiţe şi desene anatomice ale rasei, plus de poze atent selectate ale unor exemplare premiate la competiţii canine din ţară şi evident, de peste hotare. Sunt menţionate, de asemenea, canisele sau crescătoriile recunoscute şi acreditate de unde doritorii pot să-şi achiziţioneze un exemplar de rasă, Ciobănesc Românesc Mioritic. Fiind o lucrare care se adresează cu precădere unui public avizat în domeniu şi care stăpâneşte noţiuni avansate de chinologie, cartea poate fi răsfoită şi citită cu plăcere chiar şi de către cei dintre noi care suntem curioşi să vedem cum această rasă autohtonă s-a încrucişat de-a lungul istoriei cu destinul poporului român. „Lucrarea „Ciobănescul Românesc Mioritic: monografie” se doreşte a fi o răsplată pentru toţi cei care au trudit la selecţia, ameliorarea şi în final, omologarea definitivă a rasei. Din păcate, unii dintre aceştia nu au putut trăi bucuria împlinirii acestui deziderat, venită poate, prea târziu. Totodată, lucrarea se doreşte a fi un argument pentru creşterea profesionistă şi pentru păstrarea nealterată a calităţilor Ciobănescului Românesc Mioritic, în vederea transmiterii către generaţiile viitoare, a acestei minunate rase româneşti”, conchide autorul, Cristian Domiţian Moroşanu, în Prefaţa lucrării sale.

Săptămâna trecută, la Şcoala Gimnazială „Acad. Haralambie Mihăescu” din comuna Udeşti, o localitate cu îndelungate tradiţii culturale, s-a desfăşurat lansarea romanului de dragoste „Lacrima piezişă a destinului”, semnat de prof. Emil Simion, fost director al acestei instituţii şcolare. La manifestare au fost prezenţi actualul director al şcolii, prof. Marius Golea, alături de alte cadre didactice, printre care învăţătorii Dumitru şi Aneta Iacob, ca şi primarul localităţii, Hristea Ostrovan, de altfel nelipsit de la nicio manifestare culturală care a fost găzduită pe raza comunei.

„Este pentru mine o surpriză extrem de plăcută să văd că Emil Simion, cu o seriozitate oricum binevenită, a scris un roman de dragoste captivant, cu influenţe udeştene. Important este ca această carte s-o aveţi şi s-o citiţi, să vă regăsiţi în diverse ipostaze.

Este o carte care păstrează decenţa. Romanul este inspirat din viaţa a două persoane, un El şi o Ea, care s-au regăsit după ani de zile păstrându-şi între ei acelaşi ataşament de durată” a spus celor prezenţi scriitorul Liviu Popescu. El a mai subliniat: „Autorul nu cade în capcana postmodernismului deşănţat, (…) romanul lui Emil Simion având deja un loc binemeritat în literatura română. (…) Emil Simion se dovedeşte nu numai un bun psiholog, ci şi unul dintre cei care îşi pun întrebări asupra mersului acestei lumi”.
Emil Simion, prezentându-şi romanul, a spus: „Lectura este o hrană bio pentru orice suflet, iar pasiunea pentru lectură trebuie în permanenţă să fie cultivată elevilor, cartea fiind prietenul cel mai bun al omului, oferindu-i deschiderea spre lume de care are nevoie. Romanul are sare şi piper, cu personaje din spaţiul geografic udeştean”.
În ceea ce priveşte personajele centrale ale romanului, Ela şi Mituş, autorul a dezvăluit că ele au existat în realitate, anumite informaţii de care s-a folosit în alcătuirea acţiunii romanului fiindu-i oferite de Rozalia Motrici, prezentă la lansare.
Emil Simion a precizat că romanul nu cuprinde vulgarităţi, este dinamic, precum scenariul unui film, şi poate fi parcurs chiar şi de elevi. Pe de altă parte, autorul s-a arătat mulţumit de primirea pozitivă a cărţii, cu mult înaintea lansării, în cotidianul „Crai nou” şi, recent, în revista „Bucovina literară”.

Colecţia de carte a Clubului de Iniţiativă Literară (CIL) s-a mai îmbogăţit recent cu o nouă apariţie editorială, „La crâşma lu’ Ilie-zburătăcind prin multivers” (Editura „Cygnus”-2017), un roman de debut semnat de o mai veche cunoştinţă a sucevenilor, prof. Mircea Nanu Muntean.
În acest context, sâmbătă, 21 octombrie a.c., la Planetariul Astronomic din cadrul Universităţii „Ştefan cel Mare”-Suceava a avut loc lansarea cărţii amintite. „Clubul de Iniţiativă Literară este o grupare literară, un cenaclu care îşi desfăşoară activitatea sub auspiciile Societăţii Ştiinţifice Cygnus-Centru UNESCO, eroul manifestărilor noastre fiind cartea.

Lansările de carte de la CIL sunt de regulă scurte deoarece dorim să oferim cititorului posibilitatea de a empatiza mai mult cu autorul la sesiunea autografe.”-a spus în cuvântul de deschidere secretarul CIL, George Sauciuc, moderatorul evenimentului şi postfaţatorul cărţii care l-a prezentat apoi pe autor, prof. Mircea Nanu Muntean, al cărui C.V. destul de voluminos spune multe: un promotor al culturii SF pe Suceava, laureat al Premiului „Omnia” acordat de Fundaţia Culturală a „Bucovinei” pentru importanta contribuţie la dezvoltarea literaturii SF în Bucovina, al cărei fondator şi preşedinte onorific, ec. Dumitru Cucu s-a aflat sâmbătă lângă iubitorii de carte şi literatură. Directorul Editurii „Cygnus”, prof.univ.dr. Dan L. Milici de la Facultatea de Inginerie Electrică şi Ştiinţa Calculatoarelor-USV, invitat să vorbească despre carte şi autor a spus: „Autorul rupe regulile CIL şi vine cu „manuscrisul” înainte de a-l tipări. Îl cunosc demult pe dl. profesor Mircea Nanu Muntean, care a participat la Tabăra „Metamorfoze” încă de la prima ediţie şi mi-a arătat şi câteva scrieri. Sincer, eram curios care va fi stilul de abordare în scris pe viitor. Am observat în această carte, „La crâşma lu’ Ilie-zburătăcind prin multivers” că are un stil propriu, neaoş, care se duce spre origini, spre copilărie. Romanul are în cuprins de toate: Mitul OZN, Fonetică, Xenofobie. Prin această carte prof. Mircea Nanu Muntean încearcă să spună poveşti care să ne apropie de ştiinţă.
O altă surpriză a mea a fost faptul că Prefaţa cărţii poartă semnătura binecunoscutului om de ştiinţă, prof. Alexandru Mironov, doctor Honoris Causa al universităţii noastre, care numeşte Cygnus-ul, „Societatea Academică Cygnus”, vorbind foarte frumos şi despre autor, ca şi despre romanul în sine.” Preşedintele Societăţii Ştiinţifice „Cygnus”, prof. Victor Şutac, cu aprecieri despre carte şi autor, a ţinut să puncteze câteva repere biografice ale prof. Mircea Nanu Muntean, subliniind faptul că domnia sa promovează ştiinţa, amintind apoi că Mircea Nanu Munteanu este realizatorul celei mai vechi emisiuni de televiziune din Suceava, care abordează genul SF şi nu numai, „La frontierele cunoaşterii”, autorul implicându-se activ de-a lungul timpului, adică de la constituirea Cygnus în 1999, 5 mai, în mai toate proiectele societăţii, atât ştiinţifice, cât şi literare. „În carte, domnul profesor Mircea Nanu Muntean, pendulează între ştiinţă şi SF”. a mai adăugat preşedintele Cygnus, recomandându-le celor prezenţi cu căldură, romanul. Un prieten al autorului şi membru CIL, umoristul Constantin Horbovanu a destins atmosfera, ca de obicei cu un catren pe care-l redăm, cuvânt cu cuvânt: „La crâşma lu’ Ilie/Atmosfera este vie/ Numai Mircea e pleoştit…/…Bere neagră nu a găsit!!…” Un alt autor de carte şi membru CIL, Florentin Haidamac a spus: „Eu îl văd pe domnul profesor ca pe un Carl Sagan pentru că am învăţat de la el şi mai avem încă multe de învăţat! Trebuie să promovăm cititul şi dragostea pentru carte.” Tot vorbitorul s-a arătat din nou oripilat că în era internetului, oamenii au uitat să preţuiască cartea, adăugând răspicat: „Am uitat să-i apreciem pe cei care scriu o carte. Vedeţi, genul SF îţi oferă în gândire şi scris o mare libertate. În romanul dl. profesor observăm îmbinarea perfectă dintre SF şi ştiinţă”. Un prieten de-o viaţă al autorului, Dan Cîrsturean a spus despre Mircea Nanu Muntean: „Mircea este un om bun, frumos, sub toate aspectele, chiar dacă este de loc din Bosanci. El ştie să dăruiască celor din jur această minunată carte, o carte plină de informaţii, plină de un umor fin, rafinat, de foarte mult bun simţ. La rându-mi sunt pasionat de genul SF şi de la Mircea am căpătat pasiunea de a citi cât mai mult, de a-mi face o bibliotecă aşa cum are el. Prin anii 80 am frecventat Cenaclul SF „Cosmos”. A venit rândul autorului, apoi să-şi prezinte romanul care oscilează între prezent şi viitor, nu înainte de a-l aduce lângă dânsul pe nepoţelul său, Mircea Alex Muntean, prezent pe coperta cărţii în puzderia de stele a Universului nemărginit, punându-şi întrebări despre viitor. Grafica din cuprinsul romanului este realizată chiar de către autor, în timp ce coperţile sunt realizate de către Ionuţ Şandru, autorul enciclopediei Multimedia „Zidit de om, creat de Dumnezeu” (Suceava, 2000), cartea de care am făcut vorbire fiind tipărită la Tipografia „Manifest” din Suceava. „Am scos această carte datorită lui George Sauciuc care a spus că va publica o carte a domnului profesor Mircea Nanu Muntean, în acest an. (…). În carte avem de-a face cu o societate rurală sătească situată la poalele Muntelui Pietrosu, unde câţiva săteni, dornici de a afla cât mai multe s-au constituit într-un Club de Iniţiativă Literară Sătească”- a spus autorul. În ceea ce priveşte crâşma lu’ Ilie, de fapt prof. Mircea Nanu Muntean face o aluzie vagă la „localul lui Ocu”, după cum am aflat chiar de la domnia sa, un restaurant care se află în linie dreaptă faţă de USV (nu facem reclamă stabilimentului, n.n.) şi unde membrii CIL, Cygnus obişnuiau să se adune şi pe vremuri ca şi în prezent la o vorbă şi unele proiecte măreţe pe Cygnus şi CIL s-au născut, chiar în acea locaţie. Cât despre conţinutul romanului, autorul le-a spus celor prezenţi că vor găsi fabule, poezii, rime, caricatură, chiar, în acest debut editorial.

Cu toţii ne dorim să conducem într-o bună zi, unii semeni de-ai noştri o fac deja, o minunăţie de maşină japoneză dotată cu ultimele tehnologii auto din Ţara Soarelui Răsare. Este vorba despre Toyota. Nu ştim precis de ce constructorul nipon a optat pentru denumirea de Toyota, în loc de Toyoda, dar cunoaştem cu siguranţă ultimul personaj care a trăit în realitate, numitul Sakichi Toyoda (1867-1930), considerat a fi pe drept cuvânt părintele revoluţiei industriale nipone, supranumit pe drept cuvânt un „Thomas Edison” al Japoniei.
Se pare că robotizarea ţării a început atunci când Toyoda şi fiul său, Kiichiro au construit, în 1926, un război de ţesut automat, numit Toyoda G-type Automatic Loom. Patru ani mai târziu, în 1929, britanicii le-au cumpărat licenţa distribuind maşini Toyoda în Europa, Canada şi India. Dar, cum automobilul câştiga teren, tatăl şi-a încurajat fiul să construiască maşini pe patru roţi şi uite aşa, Toyoda şi ulterior Toyota a devenit o marcă automobilistică la nivel mondial, primul automobil fiind modelul Toyoda AA şi apoi celelalte pe care unii le conduc azi, iar alţii doar visează să le conducă într-o bună zi, dacă nu pe circuitele de viteză, pe două ori pe patru roţi, cel puţin pe şosele şi autostrăzi.

La începutul secolului al XIX-lea, în plină eră industrială şi capitalistă deopotrivă, un copil pe nume George Stephenson (1781-1848) privea însingurat, uimit şi visător cum bieţii cai de corvoadă tractau vagonetele pline cu cărbune din adâncurile pământului oraşului său natal, unul profund minier, Wylam. Şi-a imaginat că într-o bună zi ar fi mai rentabil ca vagonetele miniere să fie trase de o maşină cu motor, ceea ce ar uşura munca bietelor dobitoace şi implicit ale stăpânilor lor. Obsedat de această genială idee, copilul devenit inginer mai târziu a proiectat iniţial, la 1814, prima locomotivă din lume de 30 t., destinată iniţial operaţiunilor miniere. Apoi, şapte ani mai târziu şi-a asumat şi construirea primei căi ferate din lume între Stockton şi Darlington în Regatul Unit. A doua sa locomotivă destinată transportului feroviar public a fost denumită the Rocket, adică racheta în traducere şi se deplasa cu viteza record pentru acea perioadă, de numai 46 km/h. Fiul său Robert, urmează pasiunea feroviară a tatălui său, schiţând conturul multor căi ferate din lume, dar şi unor poduri din oţel rezistente şi azi.

Dacă v-aţi propus în calitate de părinţi biologici sau, după caz, adoptivi, să oferiţi celor mici o păpuşă, decideţi-vă dacă faceţi un gest firesc sau, cine ştie, poate unul necugetat cum veţi afla din această poveste reală despre „nevinovata” păpuşă Anabelle (sau Anabella) care a adus moartea acelora care îşi puneau gândul cel rău asupra ei. În anii 70 ai secolului trecut, în Connecticut, păpuşa Anabella a ajuns ca un „cadou” nedorit în casa asistentei maternale Donna şi a soţului său, Lou.
Fetele soţilor Lou au găsit într-o dimineaţă păpuşa Anabelle mişcată din locul ei, apoi, în aceeaşi zi, soţul Donei are un coşmar în care o voce din păpuşă îi striga: „Ajutaţi-ne!”…Trezit dis de dimineaţă, Lou observă că este zgâriat pe piept, fără o motivaţie anume. Atunci, soţii Lou se adresează unui medium local care le face celor doi o stranie dezvăluire: „Aveţi în Anabella, captiv, spiritul unei fetiţe ucise în casa voastră. Trebuie să scăpaţi de ea!”. Zis şi făcut, soţii Lou donând păpuşa „nevinovată” muzeului oraşului, al cărui custode era Ed Warren, un localnic colecţionar de suveniruri. Într-o zi, un vizitator, motociclist get-beget, vizitând muzeul cu pricina se opreşte in faţa vitrinei cu Anabelle, spunându-i: „Urât-o, mie ce-ai să-mi faci?”, Custodele îşi face semnul Sfintei Cruci: „Băiete, pleacă de aici!” Câteva ore mai târziu, motociclistul suferă un accident mortal, de unde şi morala poveştii: „să nu faci rău niciodată, ci numai bine! Aşa că, aveţi grijă cum să dăruiţi copiilor, o păpuşă!

În anul 1918, familia imperială a Romanovilor a fost eminamente căsăpită de noua putere bolşevică instalată de V.I.Lenin şi acoliţii săi. Cenzura şi anatemizarea Vechiului Regim ţarist erau la modă, manifestându-se şi pe marile ecrane, producţiile cinematografice fiind reţeaua propagandistică a regimului roşu. În plină eră stalinistă, la 1925, este rulată capodopera cineastului rus Serghei Eisenstein, numită „Crucişătorul Potemkin”. Vedem pe pelicula alb-negru chipul îngrozit al unei femei înjunghiate de sabia unui cazac, ea care tocmai urmărea de pe treptele portului Odessa, în 1905, revolta marinarilor ruşi de pe crucişătorul „Potemkin”. Această peliculă rămâne un model de montaj cinematografic complex: cazacii călare care nu iartă nimic, intersectându-se cu victimele lor, apoi revolta de pe crucişător, cadru după cadru. Multe scene au fost turnate pe baza schiţelor şi desenelor făcute de regizorul rus, influenţând de fapt crearea de imagini în veacul trecut.