„Ne-aţi învăţat să învăţăm, iar demnitatea învăţării să o păstrăm şi să o transmitem mai departe promoţiilor care vor veni” a spus Vasile M. Demciuc.
La Biblioteca Universităţii „Ştefan cel Mare” Suceava, a fost omagiat ieri, în mod solemn, prof.univ.dr. Costică Brânduş, manifestarea desfăşurându-se în contextul mai amplu al unor suite de întâlniri de suflet reunite sub auspiciile „Omul şi cartea”, iniţiate cu câţiva ani în urmă de bibliotecarul-şef al instituţiei, Stela Purici, un proiect al USV sau, cum s-a exprimat prof.univ.dr. Sanda Maria-Ardeleanu, directorul Bibliotecii şi moderatorul întâlnirii, „O manifestare încărcată de emoţii în care să-i avem pe colegii noştri drept model de urmat pe o cale a inimii, pe urmele magistrului, avându-l în mijlocul nostru pe profesorul universitar emerit Costică Brânduş, cel care recent a împlinit 80 de ani”.
Tot de la universitarul sucevean, cei prezenţi, între care se aflau şi bobocii de anul I de la Geografie, au aflat că întâlnirea a fost propusă mai demult. „De altfel, într-o discuţie avută cu ani în urmă cu dl prof. Costică Brânduş, i-am propus ca universitatea noastră să adere la grupul de universităţi care să ofere absolvenţilor posibilitatea de a-şi susţine gradele didactice”, a adăugat Sanda Maria-Ardeleanu.

Despre voluminosul cv al universitarului Costică Brânduş, evidenţiat în „Crai nou”, ediţia de luni, a vorbit fosta lui studentă, acum bibliotecar Cristina Şutac, comoderator al manifestării, iar un alt fost student al profesorului omagiat, lect. univ.dr. Vasile M. Demciuc, a spus: „Ne-aţi învăţat să învăţăm, iar demnitatea învăţării să o păstrăm şi să o transmitem mai departe promoţiilor care vor veni. V-aţi respectat misiunea de dascăl, ca om de ştiinţă care a slujit geografia ”. „Geografia este una dintre cele mai vechi ştiinţe şi nu este deloc învechită, ea se schimbă permanent. Geografii sunt catalogaţi fie ca enciclopedişti, fie ca exploratori, geografia fiind o ştiinţă interdisciplinară şi multidisciplinară, ca un amalgam bine structurat” a subliniat, la rândul său, conf.univ.dr. Alexandru Ionuţ Cristea, de la Departamentul de Geografie al USV.A urmat apoi un dialog de suflet cu profesorul Brânduş, care s-a continuat mult dincolo de aceste rânduri ale unui fost student al său.

Analizele efectuate în situl considerat a fi Mormântul lui Iisus Hristos au datat în secolul al IV-lea materialele utilizate la acoperirea acestuia, confirmând astfel informațiile istoricilor, a indicat recent un om de știință implicat în această lucrare. Chiar dacă nu oferă din punct de vedere științific dovada că Hristos a fost îngropat în acest loc din Ierusalim, analizele recente susțin informațiile potrivit cărora romanii au ridicat un monument la circa 300 de ani după moartea lui Iisus.
Placa de marmură care acoperă Sfântul Mormânt situat într-un edicul din biserică a fost mutată în timpul unui proces ce a durat trei zile în cadrul lucrărilor de restaurare a acestei construcții. “Aceasta este o descoperire foarte importantă ce confirmă, așa cum este dovedit istoric, faptul că (împăratul) Constantin cel Mare a acoperit cu placă de marmură Mormântul lui Hristos”, a explicat cercetătoarea elenă Antonia Moropoulou, specialist în conservare în cadrul Universității Naționale Tehnice din Atena. Aceste concluzii susțin informațiile din scrierile istorice conform cărora romanii au construit pe acest sit un monument în jurul anului 326 d.Hr., în timpul domniei împăratului Constantin care a favorizat răspândirea creștinismului în imperiu.

Liniile Nazca sunt localizate în deșertul Sechura din Peru și reprezintă o serie de linii albe care pot fi observare din avion. La o analiză mai atentă se pot observa o serie de aproximativ 300 de animale și plante. Arheologii cred că structurile au fost create de către indienii Nazca, rămânând intacte pentru aproximativ 2000 de ani. O comunitate mare de oameni consideră că aceste structuri au fost realizate de către ființe extraterestre. Nu suntem de acord cu ipoteza vehiculată a originii extraterestre a liniilor Nazca menţionate.

Declarat si invederat fiind un republican convins inca de mic copil, m-am interesat in preocuparile mele istorice si de Casa Regala a Romaniei, desi nu o agreez deloc in prezent. In schimb am apreciat pana la un punct al sustenalitatii istorice a devenirii Romaniei Mari, realizarile cu adevarat remarcabile si memorabile pe scara istoriei ale suitei regale Carol I, Ferdinand I Intregitorul si regina Maria.Nu stiu cat si in ce masura generatiile mai noi constientizeaza ce a insemnat de fapt Monarhia ca institutie in Romania.
Unii zic ca a fost o evolutie istorica, altii o involutie. Faptul ca poporul roman nu are o traditie dinastica precum cel danez – stiut fiind faptul ca monarhia daneza este cea mai veche de pe batranul continent, datand de la anul 900 al Erei Crestine sub domnia venerabilului Gorm zis cel Batran – ci, mai degraba una de os domnesc, este mult mai dificil pentru el sa accepte conceptual de “monarhie constitutionala” ca fiind cea mai noua forma de guvernamant din lume, urmand republicii si, implicit, imperiului.

Ne asteptam sa vedem un rege costumat ca in Evul Mediu in zale din cap pana-n picioare pornind la lupta cu globul crucifer intr-o mana si cu spade in cealalta eliberand din mainile balaurului vreo fecioara ori pornind sa “elibereze” un mormant dintr-o tara fictiv sfanta. Este o imagine falsa a monarhului constitutional. Astazi regele – in tarile cu traditie dinastica care se respecta si enumeram triunghiul Nordic Danemarca, Norvegia, Suedia, apoi popularul Regat Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord si nu in ultimul rand sudica Spanie – este un simbol national, o definitie in mintea poporului supus pe principiul “regele domneste dar, nu guverneaza” adica, cu alte cuvinte toate greutatile cad pe umerii Parlamentului, dar unul solid ca o casa zidita pe o stanca, si nu unul facut din castele de nisip. Alunecarea lui Carol al II-lea, regele nostrum play-boy de trista amintire, pe panta dictaturilor si apoi “tradarea” defunctului rege Mihai I al Romaniei a injectat in venele romanilor teama de monarhie, desi multi semeni de-ai nostri muncesc in tari monarhii constitutionale de pe batranul continent.Nu batem aici apa in piua cine a fost si a ramas regale Mihai I ci abordam modul in care dupa stramutarea lui la cele vesnice incepe adevaratul balci prin care toti politicienii ramasi de ieri pe azi varsa lacrimi de crocodile, basca ca moartea regelui a fost anuntata cu 48 de ore inainte de a muri, grabind voit lucrurile inru funeralii nationale care sa deturneze atentia de la adevaratele grave probleme ale Romaniei, asa ca, dragi romani, decat sa va bociti regele, mai degraba v-ati preocupa de grija zilei de maine, idea fiind sa nu va renegati istoria nationala. Ca de monarhie, nici vorba la romani, fiind doar un produs de import, unul de vita nobila la inceput, dar acrit si otetit la sfarsit.

În 1888 Vincent van Gogh a fost declarat oficial nebun, atunci când şi-a tăiat urechea dreaptă. Dar, medicina modernă este de altă părere. Analizându-i autoportretele medicii au ajuns la concluzia că, în fapt, suferea de sindromul Meniere, o acumulare de fluid în urechea internă care afectează echilibrul întregului organism.
Mistuit de acea durere cumplită şi de sindromul care încă nu era cunoscut pe atunci, Van Gogh s-a împuşcat într-un ospiciu în 1890.

Dacă privim cu atenţie tabloul „Bătrânul şi nepotul” pictat de Domenico Ghirlandaio la 1490 în plină Renaştere, vedem că bunelul avea ceva în neregulă la nas…se vede foarte clar o ecrescenţă. E vorba de o boală descoperită abia la 1845, adică rinofima: glande sebacee la nivelul piramidei nazale…Pentru subiectul tabloului, antibioticele au fost inventate 450 mai târziu, aşa că simpaticul bunic a murit fără să ştie prea multe despre povara sa nazală.

În preajma sfintelor sărbători ale Naşterii Domnului, editorii revistei de opinie şi renaştere moral spirituală „In Memoriam” surprind din nou cititorii, în cel de-al 85-lea număr, cu noi titluri de actualitate.
Capul de afiş al publicaţiei este „Pastorala la Naşterea Domnului 2017” a ÎPS Pimen, arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, urmând mesajul PF Daniel, Patriarhul BOR cu un cuvânt de învăţătură despre „Europa între matricea sa creştină, secularism şi fenomenul imigraţiei”.

Cum, îndeobşte este cunoscut faptul că publicaţia tratează subiecte despre martirajul creştin în perioada „prigoanei roşii”, ne mai reţin atenţia articole precum: „Vina de a-ţi iubi ţara. Istoriile lui Alex Ştefănescu”, material semnat chiar de autor, „Căutarea lui Dumnezeu în carcera unei dictaturi” (Teodor Baconschi), „Părintele Grigorie Băbuş, cărturarul care a suferit în temniţele comuniste” (Adrian Nicolae Petcu) şi, nu în ultimul rând, la acest capitol, articolul colegei noastre Mirela Butnariu, „Sângele martirilor, sămânţa creştinilor”. Alte titluri: „Revoluţia din octombrie şi Rusia anului 1917” (prof. dr. Dorin Stănescu) sau „Timpul” – un ziar al clasicilor noştri”, fac din revista „In Memoriam” o publicaţie care merită a fi citită cap coadă.

La Muzeul Etnografic din Gura Humorului s-a desfăşurat pe 22 decembrie a.c., vernisajul expoziţiei Milenei Tomuţ, absolventă a Universităţii de Arte „George Enescu” din Iaşi, secţia de Arte Vizuale şi Design, specializarea pictură, clasa prof. Cristian Neagoe. Ea a fost, anterior, absolventă a Colegiului de Artă „Ciprian Porumbescu” Suceava, elevă a pictoriţei Camelia Rusu Sadovei.

Întrebată de unde vine dragostea sa pentru pictură, ea a spus: „Tata mi-a insuflat dragostea de pictură. Fiind elevă în cl. a IV-a, am simţit că reuşesc să dau imagine la ceea ce văd. Astăzi cred că mi-am împlinit visul din copilărie. Pictorii care m-au format şi cărora le port un respect deosebit, considerându-i, în opinia mea, cei mai mari pictori români, sunt Nicolae Grigorescu şi Corneliu Baba. În ei am văzut perfecţiunea. Menţionez că o impresie deosebită asupra carierei mele a avut-o curentul impresionist. Voi continua cu harul pe care Dumnezeu mi l-a dat şi vreau să mă desăvârşesc ca pictor”.

Pe simezele expoziţiei s-au aflat 36 de lucrări.

Expoziţia a fost vernisată de pictorul Radu Bercea şi poetul şi publicistul Mihai Sultana Vicol.

Din ceea ce a spus Radu Bercea, am reţinut: „Milena Tomuţ este o fiinţă aplecată deasupra şevaletului şi o ştiu de ani buni. Pictura ei reprezintă modul ei de a vedea viaţa şi de a o reda aşa cum o simte”.

La rândul său, Mihai Sultana Vicol a adăugat: „Milena Tomuţ are o pictură care se încadrează în ceea ce profesorii de la institut i-au predat şi ea şi-a însuşit foarte bine spusele lor. Milena a avut în profesorul ei, Cristian Neagoe, un model pe care l-a respectat, şi asta se vede în tablourile expuse pe simezele acestei expoziţii. Îi înţelegem emoţia, deoarece este debutul expoziţional. Ceea ce impresionează în tablourile sale este ştiinţa redării stărilor în imagini care te trimit cu gândul la evoluţia fiinţei umane şi la credinţa în Dumnezeu. Foarte bine este expusă imaginea pomului vieţii”.

Viitoarea expoziţie promisă publicului va avea loc în luna aprilie 2018, în preajma Sfintelor Paşti, artista plastică promiţând o surprinzătoare expoziţie despre patimile lui Iisus Hristos.

Sâmbătă, 6 ianuarie a.c., Clubul de Iniţiativă Literară (CIL) vă invită la o nouă provocare editorialistică: lansarea volumului colectiv „Refugiul – povestiri şi eseuri” (Ed. „Cygnus”, 2017), carte care s-a născut în urma taberei „Sci-Fi ASPHAR – Pământul Viu” de la Fălticeni.
În cuprinsul volumului semnează atât autori consacraţi, cât şi debutanţi: Cezar Adomniţei, Ciprian Ciaunică, Florentin Haidamac, Dan Stoica, Graţiela Ţurţu şi alţii, în total 13 semnatari. Manifestarea, moderată de secretarul CIL, George Sauciuc, se va desfăşura la Observatorul Astronomic din cadrul USV cu începere de la ora 13. Intrarea este liberă.

Colecţia de carte a Clubului de Iniţiativă Literară (CIL), coordonată de prof. Mircea Nanu-Muntean, s-a îmbogăţit recent cu o nouă apariţie editorială colectivă, „Refugiul – povestiri şi eseuri” (Ed. „Cygnus”, Suceava 2017), volum care a fost prezentat şi lansat sâmbătă, 6 ianuarie a.c.,
la Observatorul Astronomic al Universităţii „Ştefan cel Mare” Suceava, în prezenţa curatorului evenimentului, cercetătorul ştiinţific Cezar Leşanu şi a câtorva dintre cei 13 autori semnatari, parte debutanţi, parte consacraţi de ceva vreme. Manifestarea a fost moderată de secretarul CIL, George Sauciuc, semnatarul unei „Praefatio!” la volum şi care a dat pe rând cuvântul autorilor.

„Credeţi-mă că bucurie mai mare ca la lansarea acestui volum nu am avut şi nici nu am fost mai entuziasmat ca în această zi şi asta deoarece noi, în calitate de club literar, am încercat să găsim tineri autori, să-i îndrumăm, să le dăm o şansă să se afirme pe tărâm scriitoricesc. Se spune că emoţiile de la debut nu se uită niciodată,” a spus Florentin Haidamac, unul dintre iniţiatorii CIL-ului. Cu un fin simţ al umorului, o mai veche cunoştinţă a noastră, Constantin Horbovanu, el însuşi semnatar al volumului de care am făcut zicere, şi-a încântat auditoriul cu două catrene: „Zicerea membrilor CIL” : „Nu ne fudulim/ Că e ceva aparte/ Dar în CIL trăim, / Ş-avem refugiu în carte/” şi un altul – „Declaraţia membrilor CIL”: „De amici ne este dor/ Şi suntem motivaţi,/ Venim la Observator/…Să fim observaţi/”. Tabăra SCI-FI ASPHAR, de pe urma căreia s-a născut volumul de faţă, se desfăşoară anual, din 2014, în mirificul ţinut al Rădăşenilor care l-a inspirat odată şi pe Mihail Sadoveanu, organizată fiind de Academia de Aventură „Pământul Viu” (organizaţie non profit, n.a.) din Fălticeni, care editează şi revista omonimă, preşedinte prof. Constantin Călin Dănilă şi redactor şef, Mihai Cristian Fetcu. Despre carte citim următoarele, pe coperta verso realizată de John Dobro: „O incursiune în lumea refugiului imaginată de autori consacraţi sau debutanţi absoluţi. Un periplu livresc prin care se aduce un tribut grădinii de la Rădăşeni, un refugiu al sufletului şi al artei sincere. Prin aceste texte se aduce mulţumire echipei ce face posibilă existenţa, an de an, a extraordinarului proiect numit Tabăra sci-fi Asphar. Să ne refugiem în imaginaţie!”. Despre cei 13 autori, găsiţi prezentarea biografică a fiecăruia la sfârşitul cărţii. Celor prezenţi autorii le-au oferit cu drag, fiecare în parte, autografe . Debutanţi: Cezar Adomniţei, Dragoş Huţuleac, Ciprian Ciaunică, Dan Stoica şi o prezenţă feminină stabilită pe meleaguri lusitane, Bianca-Alexandra Horbovanu

Anglia, profund religioasă, a căzut într-un con de penumbră sectar odată cu venirea la putere a lui Oliver Cromwell, un creştin puritan care nu accepta decât „Cuvântul lui Dumnezeu”, adică Biblia, crezând cu ardoare într-un fals Iehova al Vechiului Testament şi înlocuindu-L pe Iisus Hristos cu un fals profet. Despre această mascaradă religioasă ne povesteşte pe larg John Evelyn (1620-1706), scriitor, gravor şi om politic englez care a păţit-o pe propria-i piele, după cum citim în jurnalul său în care notează că în 1657 el a fost arestat în ziua de Crăciun, într-o capelă, sub motivul că a respectat „superstiţia privind Naşterea Domnului”.
Ca să nu pară creştini autentici, timoraţi fără doar şi poate de „torţionarii” lui Cromwell aceşti „convertiţi” spune plastic acelaşi Evelyn: „Citesc şi se roagă fără metodă, fără respect şi fără evlavie. Am văzut o întreagă congregaţie stând cu pălăria pe cap în timpul citirii psalmilor. În unele temple nu se citesc deloc scripturile, ci se fac nişte rugăciuni serbede, după care urmează o predică, neînţeleasă nici de cei ce ascultă, nici de cei care o ţin, dar care este extraordinar de lungă….Multe biserici sunt pline acum de bănci împrejmuite, pe care participanţii stau izolaţi în grupe de trei sau patr inşi.” Sectarismul puritan se mută peste Ocean unde se manifestă şi azi cu aceeaşi rigurozitate şi, cum Dumnezeu nu bate cu bota, spun crpnicile vremii: „Trupurile lui Cromwell şi încă ale câtorva adepţi fură dezgropate, spânzurate, apoi îngropate la piciorul spânzurătorii.” O soartă demnă de invidiat pentru cei care şi-au renegat credinţa.

Este o altă zi fatidică de 13, septembrie 1759 în divizatul de atunci oraş Quebec, mai tot timpul sub asediu în timpul Războiului de şapte ani care a opus veşnicile rivale Anglia şi Franţa al cărui lung conflict de veacuri s-a mutat şi pe pământurile virgine ale nordului canadian. Aşadar, şi în această confruntare europeană de peste mări, ce nu poate fi imaginată raportată la realităţile geopolitice actuale, s-a uzitat printre multiple metode şi cea a şiretlicului de ambele părţi beligerante. Aşa se face că, generalul englez James Wolfe adoptă o tactică „neortodoxă” urcându-şi trupele de sub comanda sa pe un platou ce domina Quebec-ul, asta după ce, în prealabil, le transportase în amontele binecunoscutului fluviu St. Laurenţiu, furişându-se eminamente pe sub nasul inamicilor francezi încartiruiţi într-un fort. Aflaţi într-o poziţie strategică pe platou, englezii au pus pe fugă trupele franceze de sub comanda temutului general Louis Montcalm, Quebec-ul capitulând în faţa oştenilor Albionului. Cert este că, cei doi comandanţi militari, atât cel englez, cât şi cel francez şi-au găsit obştescul sfârşit pe câmpul de luptă canadian, din toată această „afacere franceză”, rezultând „Tratatul de Pace de la Paris” din 1763 prin care, de facto, s-a acordat Marii Britanii controlul asupra Noii Franţe, de atunci şi până astăzi.

Termenul de Biblie sub care sunt cuprinse într-un întreg scrierile vechi şi nou-testamentare îşi are obârşia în anticul oraş fenician Byblos acolo unde exista şi o veche bibliotecă a lumii antice, biblos devenind ulterior în greacă substantiv comun, carte adică. Cărţile biblice au fundamentat o nouă religie monoteistă, Creştinismul şi un sistem valoric asociat, acceptat de unii, neacceptat de alţii. O altă religie, de sorginte marxist-comunistă, şi-a bazat preceptele puse în practică pe „Cărticica Roşie”
sau, mai bine spus, „Citate din preşedintele Mao” liderul comunist chimez, care în anii 60 ai secolului trecut a lansat „revoluţia culturală” printr-o serie de măsuri draconice precum anihilarea intelectualităţii burgheze, distrugerea birocraţiei din interiorul Partidului Comunist Chinez şi folosirea Armatei Populare de Eliberare ca forţă egalitaristă a maselor. „Cărticica Roşie” a devenit literatura obligatorie în China acelor ani de profundă îndoctrinare. Dar, paradoxul face că „biblia maoistă” a devenit un fel de best-seller şi o carte de cult, culmea în Occident, influenţând profund mişcările studenţeşti radicale de stânga şi ale lor exaltări stradale în forţă.

Iluministul şi deopotrivă sociologul francez Jean Jacques Rousseau privea inegalitatea societăţii din vremea sa, piramidal structurată în Cele trei stări generale, nobilimea, clerul şi starea a treia, a nevoiaşilor adică, ca nefiind firească. Convins fiind aşadar, că societatea per ansamblul ei este alcătuită precar, cu alte cuvinte „prost organizată” după ale sale vorbe, aceasta ar trebui refăcută din temelii printr-un nou pact, idei pe care şi le-a pus ca „transcript” în opera sa de căpătâi „Contractul social”. Pe scurt, filozoful nostru „iluminat” susţinea că oamenii se nasc liberi, egali şi buni, doar că societatea îi face răi, iar prea multa libertate îi subjugă tuturor păcatelor, trupeşti ori, după caz, sufleteşti. Soluţia propusă de al nostru Rousseau a fost una prea radicală pentru timpul său „prea-luminat”: înlăturarea tuturor progreselor, erorilor civilizaţiei, viciilor ei şi, desigur revenirea la starea lor naturală. În opera lui, Rousseau sugerează republica ca formă de guvernământ bazată pe suveranitatea poporului, ceea ce de fapt s-a şi adeverit prin sângeroasa Revoluţie franceză de la 1789 şi ale ei consecinţe tragice resimţite îndelung până în zilele noastre.

Se spune că, demult, un războinic s-a întâlnit cu un călugăr şi l-a întrebat pe acesta: – Prea cuvioase, cum poate să existe rai şi iad, când nu văd nimic din toate astea? Poate cineva să-mi arate raiul şi iadul? – Dar tu, l-a întrebat călugărul, cum te poţi numi războinic, când nu văd în faţa mea decât un caraghios?
Soldatul mâniat a scos imediat sabia, dar, la fel de calm, bătrânul călugăr i-a spus: – Vezi, aşa se deschid porţile iadului! Înţelegând lecţia dată, războinicul a pus sabia în teacă şi s-a înclinat respectuos. – Uite, i-a mai spus călugărul, aşa se deschid porţile raiului!

Într-o zi de toamnă târzie, cam pe vremea în care ţăranul ţinea (încă) de seniorul său şi când se îngâna într-un amurg Evul Mediu cel demult apus cu noua orânduire, pe o moşie din Europa apuseană un oarecare şerb se plângea Celui de Sus: – Adame, din cauza ta trebuie să-mi câştig astfel traiul zilnic, în praf şi sudoare, lucrându-mi ţarina ca s-o întreţin pe soaţa ce mi-ai dat-o! Şi azi lamentându-se, mâine iarăşi şi tot astfel zi de zi până ce, într-o bună zi, un senior îi aţinu calea casei sale. – De ce te plângi, omule?, îl întrebă slăvitul senior. Iar omul nostru îi spune plânsul său. Boierul, atunci, îi face omului nostru o invitație la masa sa. Vine şerbul împreună cu soția la masa boierului – o masă deosebit de îmbelșugată, cu tot felul de bunătăți, cât nu-i văzură ochii. Zice boierul: – Din toate aceste bunătăți puteți mânca, dar pe acest vas din mijlocul mesei să nu-l deschideți! Şi plecă seniorul, lăsându-i pe cei doi la masa cu pricina. Plini de curiozitate, cei doi se gândeau numai la vasul cel interzis, precum oarecând pomul cunoştinţei despre bine şi rău. – Ce-o fi în vasul acesta? zice femeia. Hai să vedem! – Cum să vedem, măi femeie? Ai auzit ce-a zis boierul, că nu avem voie. Nu trecu mult timp, că iarăși zise femeia: – Hai, bărbate, să ne uităm, dacă nu vrei înseamnă că nu mă iubești. – Bine, femeie, zis-a omul. Nu ridică femeia bine capacul de la vasul de pe masă, că din el a și ieșit un șoricel. Procese de conștiință pentru cei doi, că vai ce-i vor spune boierului când acesta se va întoarce. Se întoarce boierul, vede vasul desfăcut și zice: – Tot felul de bunătăți v-am pus înainte și o singură poruncă v-am dat, dar n-ați îndeplinit-o. Așadar, nu mai dați vina pe Adam, pentru că oricare dintre noi ar fi făcut la fel.