Nici nu a început bine anul și atenția pe Facebook mi-a fost atrasă de Ovidiu Jelea, care le este cunoscut cititorilor ”Crai Nou” de când am scris despre expedițiile făcute pe timp de iarnă pe vârfurile Mont Blanc (4810m) și Elbrus (5862m),
ori când și-a lansat proiectul video Vagabond, premiat de Nikon, sau când a devenit instructor certificat BMW la celebra BMW Instructor Academy din Maisach Germania, ori cu numeroasele ocazii când echipa de sportivi antrenată de el câștiga medalie după medalie în competițiile de Karate.

Încă din primele zile ale anului, Ovidiu a început să publice un album cu fotografii superbe din Italia, Tarvisio, culminând cu momentul în care a început să posteze scurte texte și fotografii cu cei mai buni sportivi ai lui, cărora multiplul Campion Mondial și European WKF Luca Valdesi le lega centura neagră în locul celei maro.

L-am sunat ca să aflu despre ce este vorba și așa am aflat că la începutul anului 2016, șase dintre sportivii lui au devenit centuri negre în urma examinării cu celebrul Luca Valdesi și cu tatăl și antrenorul lui, Andrea Valdesi. Cei șase sportivi erau deja multipli Campioni Naționali în toate cele trei probe din Karate (Kata, Kumite și Kata echipe) în sistem WKF, ceea ce este o performanță deosebită, având în vedere că majorittea sportivilor participă doar la o probă și că sistemul WKF este unul foarte dificil, fiind singurul recunoscut de Comitetul Olimpic, versiune de Karate care va fi probabil prezentă la Jocurile Olimpice din 2020.

Sportivii sunt Petru Comănescu, Daniel Santioneanu, Konrad Gyorfi, Andreea Gună, Alexandra Ioniță și Katinka Gyorfi, dar mai bine să vedem ce a scris Ovidiu despre fiecare.

PETRU

A fost odată ca niciodată un puștan blond cu ochi verzi pe care părinții l-au adus la Karate la trei ani și jumătate. M-am prins repede că singura soluție să mă înțeleg cu el era să îl las uneori să coloreze cu creioanele în cartea lui de colorat, la antrenamente, în timp ce restul copiilor se antrenau de zor: dacă încercam să îi spun să participe la antrenamente fără să îi las pauzele lui de colorat se oftica și mă mușca. Mă mușca tare, cât de tare putea și după antrenament copiii fugeau la mama lui și îi spuneau:

– Doamna ”mama-lui-Petru”, Petru iar l-a mușcat pe Sensei.

Și doamna ”mama-lui-Petru” se înroșea de rușine în timp ce eu mă distram și îi arătam pe mână urmele mușcăturilor lui Petru, spunându-i că nu e nicio problemă, că îmi place de el. ”Cu cât mai combativ, cu atât mai bine” îi ziceam, fără să ca ea să știe ce făceam la antrenamente când Petru, supărat că îl întrerup din activitatea lui preferată, își arăta colții:
– Degeaba mă muști cu dințișorii tăi mici și ineficienți de hamster, pentru că nu mă doare, doar mă gâdili și mă faci să râd. Singura cale ca să mă oftici e să fii mai bun ca mine la Karate, dar știu că te gândești că nu poți și de asta muști, ca un șoricel turbat cu dinți de lapte.

Și Petru mușca și mai tare, scuturând din cap ca un pui de pit-bull, ofticat că râd de el, apoi pleca în colțul lui, bosumflat, încercând să își înece amarul în cartea de colorat. Urma o perioadă în care amândoi trăgeam cu coada ochiului: eu la ceea ce făcea el și el la ceea ce făceam eu. Dacă privirile ni se intersectau ne prefăceam că e o întâmplare și că nu ne pasă unuia de celălalt.

În timp am reușit să îi câștig încrederea și asta a fost o victorie reală. Pentru ca Petru să aibă încredere în tine trebuie să fii corect, altfel te va așeza în ierahia lui pe o treaptă inferioară și de acolo e aproape imposibil să mai revii. Așa că am fost corect cu el, asta însemnând și faptul că nu l-am menajat deloc: de fiecare dată când aveam un motiv să mă amuz pe seama lui o făceam, declanșând tornada mândriei lui imense. Și de fiecare dată ne luptam, în timp ce îi explicam exact cum îl păcălesc, care este punctul lui vulnerabil și ce are de făcut ca să fie mai bun. A fost întotdeauna o luptă între noi și întotdeauna mi-a plăcut asta, pentru că niciodată nu era la fel.

Cu Petru am învățat cum să conduc fără constrângere și autoritate, în fața cărora se așeza întotdeauna în poziție combativă. Soluția cu el era să îi dovedesc că varianta aleasă de mine are șansele cele mai mari de succes, să îi arăt că îi expun punctele slabe tocmai ca să fie conștient de ele și să îl las să decidă singur.

Apoi Petru începea un proces meticulos de reconstrucție personală. Era atunci și este și acum fascinant să îl observi cu câtă pasiune și perseverență se concentrează asupra unui lucru pe care și-l propune, până când reușește să obțină ce își dorește. Este fascinant pentru că nu este un lucru comun, nu toți oamenii au această ablitate de a se autoconstrui și automotiva, doar adevărații campioni. Adevărații campioni se construiesc din interior, nu din exterior și dacă te uiți la Petru vezi asta în fiecare moment, simți că parcă în corpul acela mic de copil e ascuns un spirit prea mare pentru el.

ALEXANDRA
A fost odata ca niciodată o fetiță ambițioasă care a venit la Karate pe la cinci ani, Alexandra. Nu conta care era provocarea, nu conta cine erau concurenții, ea voia întotdeauna să fie cea mai bună. Dacă echipa din care făcea parte urma să câștige, ea voia să conducă echipa, dacă toți cei din echipă urmau să obțină premiul întâi, ea voia să se știe că e cea mai bună dintre cei cu medalie de aur. Acolo unde competiția se încheia pentru majoritatea, ea găsea o nouă provocare. Dacă era cea mai bună dintre fete, asta însemna pentru ea că trebuie să devină mai bună decât băieții. Și găsea întotdeauna o cale să obțină ce își dorea.
În scurt timp a schimbat gașca, fetele erau prea copilăroase pentru ea. O mai surprindeam vorbind doar cu fetele mai mari, care erau interesante fiindcă știau lucruri pe care ea nu le aflase încă. În rest, Alexandra își petrecea timpul în gașca băieților. Uneori se oftica pe ei fiindcă nu jucau fotbal la nivelul la care juca ea.
”Trebuie să câștig” puteam citi pe fața ei de fiecare dată când lansam o nouă provocare. Uneori provocarea era să mă ajute să predau ceva începătorilor. Atunci își dorea să fie prima care alege un ucenic, pentru că știa foarte bine care era ucenicul care urma să învețe cel mai rapid, deci cel alături de care urma să câștige întrecerea ”cine învață cel mai repede”, chiar dacă la respectiva întrecere participa doar ea.
Își dorea întotdeauna să fie cea mai bună și să îi aibă alături pe cei mai buni, iar modul în care își arăta dezamăgirea, chiar și printr-o microexpresie a feței, atunci când lucrurile nu puteau fi așa cum voia ea era atât de direct încât am fost nevoit să o protejez. Niciun copil de la sală nu a generat atâta opoziție din partea echipei ca Alexandra, ea este de fapt și singurul sportiv în legătură cu care am fost perceput uneori ca având o abordare preferențială. Felul ei de a fi, competitiv și direct, părea uneori aproape brutal, mai ales când era însoțit de fapte: Alexandra câștiga concurs după concurs, cu o precizie ieșită din comun. Așa le dovedea celorlalți de ce își dorește să fie cea mai bună și să îi aibă alături pe cei mai buni: pentru că merita asta și o știa. Uneori, după victorie, arăta printr-un zâmbet lumii că a câștigat și acela era momentul în care trebuia să fiu lângă ea, ca să o feresc de efectul zâmbetului ei asupra lumii cu care se lupta în mintea ei.
În timp membrii echipei au înțeles că, ceea ce ei poate percepeau ca fiind aroganță din partea ei, era de fapt o trăsătură a unui caracter puternic, au învățat să nu se mai simtă vulnerabili în fața acestei trăsături, iar Alexandra și-a atras alături de ea cele mai tari caractere din echipă, dovedind că e capabilă de un lucru cu adevărat rar, o trăsătură comună doar oamenilor de succces: capacitatea de a simți admirație și nu invidie în fața victoriilor altora. Când ceilalți au înțeles că drumul cel mai eficace spre o prietenie cu Alexandra este să o provoace fiind din ce în ce mai performanți, să o facă să simtă că alături de ei se dezvoltă, dinamica echipei s-a orientat imediat în direcția pozitivă.

DANIEL
A fost odată ca niciodată un puștan, Daniel, care când a venit la Karate, avea o mutriță de arici. Am mai scris despre el, am mai povestit cum a vomitat de emoție înaintea primului lui Campionat Național, la care a reușit apoi să câștige prima lui medalie de aur, despre cum plângea pe peron, înainte de deplasările la stagii, pentru că îi era imposibil să se despartă de părinți, despre cum mă provoca mereu la antrenamente, încercând să fie mai bun, mai rapid decât mine, despre cum a reușit să câștige într-un singur an cinci titluri naționale în două versiuni de Karate și de două ori premiul pentru cel mai tehnic sportiv al competiției, învingând toți adversarii din acel an la zero, fără ca vreunul să reușească vreun punct împotriva lui.
Nu a fost ușor, chiar dacă, Daniel are un caracter curajos și îi place să își asume riscuri. A întâlnit, de-a lungul timpului, numeroase obstacole, pe care le-a abordat întotdeauna ca pe niște provocări. Deși este foarte talentat au existat și există încă mai multe elemente care constituie, tehnic, un dezavantaj pentru el, cu alte cuvinte trebuie să depună mai mult efort decât alți sportivi pentru a ajunge la aceleași rezultate. A învățat însă să transforme asta într-un avantaj psihologic. Acolo unde alții caută alt drum, el a învățat să persevereze, acolo unde alții se întreabă ce ar putea pierde, el se gândește la ce ar putea câștiga. Unul dintre motivele pentru care a devenit un model pentru colegii lui este faptul că nu ezită atunci când trebuie trecut la acțiune, iar echipa îl percepe ca pe un lider: el e deja pe drum atunci când alții încă se întreabă în ce direcție să o apuce
Un puștan emoțional și ambițios care adoră provocările, așa este Daniel și astăzi deși prima impresie pe care o lasă este de duritate și răceală.

ANDREEA
A fost odată ca niciodată o puștoaică blondă cu ochi albaștri și pistrui, Andreea. La fel ca și colegii de echipă, ea a reușit să devină Campioană Națională de mai multe ori, adăugând medaliilor de aur naționale din Karate și un titlu de Campioană Națională la atletism. Drumul ei a fost însă destul de diferit de cel al colegilor, ea a trebuit să străbată mai întâi valea întunecată a eșecurilor și dezamăgirilor. A pierdut, la limită, multe medalii, chiar la începutul carierei, iar faptul că sportivii din echipa sa reușeau să câștige nu prea o încuraja, dimpotrivă. Andreea a trecut, de mică, prin experiența dură de a-și dori ceva foarte tare și a simți că nu este suficient de pregătită să obțină ce își dorea. Doar că, în cazul unui copil, limita dintre ”insuficient de pregătit” și ”insuficient de bun” nu este foarte clar delimitată și, până când el nu are confirmarea capacității lui, va avea tendința să fie pragmatic: nu va vorbi despre victorie atât timp cât experiența lui înseamnă eșec, cum fac des adulții. Deseori, se va subaprecia.
Au fost la Karate, de-a lungul timpului, mulți copii care au renunțat, de multe ori influențați de părinți, ori cu aprobarea lor, uneori după prima înfrângere. Din fericire pentru Andreea, ea a fost susținută să persevereze, până când a reușit să învingă, moment în care faptul că a trecut prin experiența dezamăgirilor și a lipsei de încredere în sine a devenit un avantaj. Frica de eșec există acolo, în sufletul fiecăruia, să cunoști însă victoria după ce te lupți o perioadă îndelungată cu frica te face mai conștient de propria persoană. Andreea știe azi nu doar că poate învinge dar și că poate depăși o înfrângere.
Dincolo de luptele interioare, de eșecuri și victorii, un lucru nelipsit din amintirile despre Andreea sunt lacrimile. Lacrimi mari, care curgeau din ochii ei albaștri, al căror alb era în acele momente presărat de vinișoare roșii, șiroaie de lacrimi care alunecau pe obraji și se amestecau cu pistruii. Când Andreea nu plângea, zâmbea și era plină de căldură, una dintre cele mai joviale și altruiste sportive de la sală.
KATINKA
Tricouri roz cu pisicuțe pufoase cu fundițe. Codițe împletite în stil hippie. Căciulițe moțate cu paiete strălucitoare. Bluzițe cu paiete și ștrasuri. Pantaloni cu paiete, ștrasuri și imprimeuri cu inimioare. Teniși cu paiete sclipicioase. Când o vezi pe Katinka în kimono-ul clasic de Karate aproape că îți vine să pariezi că are desenată undeva, la interior, o pisicuță roz înconjurată de inimioare.
Așa a venit Katinka la Karate, strălucitoare și plină de veselie. Mai mică decât colegele ei de echipă, Andreea și Alexandra, cu mult mai puțină experiență, intrarea ei în echipă a fost cu lacrimi. Colegele i-au arătat rapid că nu oricine poate face parte din echipa lor și i-au arătat asta prin calea dură. Uneori se plângeau de ea că e neserioasă. Pentru mine era amuzant să ascult un copil spunându-mi despre altul că e prea copilăros ca să facă echipă cu el. Într-un fel, aveau dreptate, atitudinea Katinkăi exprima orice altceva în afară de seriozitate.
Totuși, dintre toate abordările pe care le-am observat de-a lungul timpului la copii, aceasta mi s-a părut cea mai naturală. Acolo unde pentru alții e vorba de o cursă, pentru Katinka e un joc, când alții se încrâncenează, ea se distrează, când alții planifică, ea savurează momentul. ”Orice poate fi obținut dacă nu e luat prea în serios” pare a fi atitudinea ei și e o atitudine care îi aduce succesul. Cumva, Katinka reușește să obțină ce își dorește într-un fel despre care ai fi tentat să spui ”mai ușor decât alții” sau ”pe calea cea mai ușoară”, însă asta e doar o impresie superficială, lucrurile sunt la fel de dificile pentru ea ca și pentru ceilalți, doar că ea nu se stresează inutil. De exemplu, când Katinka a venit la sală, Alexandra, colega ei, era maestra în ceea ce privește șpagatul și în general tehnicile de lovire cu piciorul. Cumva, fără ca nimeni să remarce, Katinka și-a depășit toți colegii și acum e în competiție directă cu Alexandra. Și acesta nu e singurul exemplu. Katinkăi îi place să iasă în evidență și știe foarte bine că nu poate face asta decât fiind foarte bună.
Au fost și multe momente dificile, multe înfrângeri, există și pentru ea obstacole, chiar eu am fost unul dintre cei care i-a ridicat, intenționat, ziduri în față ca să o testez, să văd ce reușește să o frângă și cum își revine. Și de fiecare dată Katinka a trecut peste ele cu aceeași relaxare, dându-mi impresia că, în situații în care majoritatea se duc acasă și se ascund sub plapumă împovărați de griji, ea ascultă muzică și dansează, gândindu-se cum va trece peste piedici. Am testat și ce se întâmplă dacă o ajut să obțină mai ușor decât alții anumite recompense, iar faptul că asta a motivat-o în loc să o facă mai puțin interesată mi-a confirmat ceea ce credeam despre atitudinea ei.
”Viața ca un uriaș teren de joacă”, așa se văd lucrurile prin ochii Katinkăi. Cu siguranță unii sunt de acord, alții nu. Personal sunt convins că această fetiță blondă deține ingredientele atitudinii corecte. M-am întrebat întotdeauna dacă sportul de performanță, cu provocările și responsabilitățile lui, nu fură din naturalețea copilăriei și mă bucur că echipa o are alături pe Katinka, pentru că e greu să găsești pe cineva mai relaxat și mai natural ca ea.
KONRAD
Dacă discrețea, politețea și eleganța sunt ingredientele unui gentleman, atunci Konrad este ungentleman perfect. Adăugați la asta faptul că poate dovedi oricând că e cel puțin la fel de bun ca oricare dintre cei mai buni sportivi din echipă, fără să se certe, fără să argumenteze, fără să vorbească prea mult despre asta și veți înțelege de ce Konrad este cel mai simpatizat de către fete dintre toți băieții de la sală. Totuși, pentru că nu am omis adevărul despre niciunul dintre colegii lui, expunându-le nu doar calitățile ci și punctele vulnerabile, o să amintesc că se mai întâmplă și acum să fiu nevoit să aplic cu el tehnici psihologice extreme, cum ar fi să îl anunț că, dacă nu dă totul în competiții, anxietatea se poate rezolva cu o înțepătură. Ultima dată când am negociat cu medicul să îi facă o injecție, Konrad a trecut direct de la starea ”mi-e rău, îmi vine să vomit” la o medalie de aur la Campionatul Național, în proba de Kumite, reușind să învingă un adversar redutabil. Se citea pe fața lui faptul că e gata să se lupte cu oricine, numai să nu audă de încă o injecție.
”Un coleg pe care se poate conta, oricând, la orice oră”, așa îl consideră ceilalți membri ai echipei și e vital să existe în fiecare echipă cineva capabil să treacă peste conflicte, care să știe să negocieze cu excesele unor temperamente vulcanice. În echipa fetelor este Andreea. În cea a băieților, este Konrad.
Agreat de băieți, simpatizat de fete, Konrad mai are o trăsătură care îl diferențiază de ceilalți care au vârsta lui: capacitatea de a fi autoironic în ceea ce îl privește. Întâlnești rar un băiat campion de Karate care să se amuze sincer la glume făcute pe seama lui, fie de către băieți, fie de către fete și în permanență de către antrenor. Trebuie să fii foarte relaxat în ceea ce te privește ca să accepți asta, iar el este, acesta fiind unul dintre secretele farmecului său. Și Konrad culege de pe acum roadele caracterului lui: e singurul sportiv de la sală care a reușit să atragă o admiratoare la antrenament, care la început a venit doar ca să îl urmărească, apoi s-a alăturat antrenamentelor, ca să fie lângă el.

Fiecare dintre postările lui Ovidiu se încheia cu propoziția ”ne aflăm acum, împreună, în fața unui nou început” și cu promisiunea că întreaga poveste a acestor sportivi va fi la un moment dat cunoscută tuturor. L-am întrebat despre ce este vorba și ce înseamnă pentru el performanța sportivilor săi. Iată răspunsul lui:
” Imediat după examen Maestrul Andrea Valdesi le-a spus sportivilor că gradul de 1 DAN – centură neagră este un moment foarte important al carierei lor, dar că nu este un punct final ci doar începutul. Toate eforturile făcute de ei până acum, toate sacrificiile, toți anii de studiu, au fost necesare doar pentru a se alinia la acest nou început, de unde începe Karate-ul adevărat.
Despre acest început este vorba, dar și despre faptul că, odată cu această realizare, am încheiat o etapă din cariera mea ca antrenor. Dacă lucrurile vor decurge așa cum ne dorim, dacă visul nostru în legătură cu ceea ce urmează se va transforma în realitate, vom parcurge în anii care urmează o cale complet nouă din toate punctele de vedere, o cale plină de neprevăzut.
În legătură cu faptul că nivelul lor tehnic a fost confirmat de un Campion Mondial în cel mai dificil sistem de Karate din lume, sistemul olimpic, ceea ce simt este că mi-am făcut datoria față de ei până acum și că i-am îndrumat pe un drum care le poate deschide multe oportunități în viitor.
Cel mai probabil în 2020 Karate WKF, reprezentat în România de Federația Română de Karate, va fi prezent la Jocurile Olimpice. Acest lucru nu face însă lucrurile mai ușoare pentru sportivi, dimpotrivă. Nivelul tehnic este foarte ridicat, presiunea asupra sportivilor va crește și sunt multe lucruri care ar trebui rezolvate în România, începând cu sistemul politic, lucruri care necesită mult timp și energie, iar în sportul de performanță timpul este vital.
Karate nu a reprezentat niciodată pentru mine totul în viață, a fost doar o mică parte, e adevărat că una foarte importantă, din viața mea. Karate va rămâne o parte din viața mea doar atât timp cât nu voi fi nevoit să fac compromisuri și menționez asta pentru că sacrificarea timpului și a libertății sunt compromisuri la modă în România, pe care eu nu sunt însă dispus să le fac. Prin urmare va fi ori un drum fără compromisuri, ori nu va fi niciun drum.
Le mulțumesc Maeștrilor Andrea Valdesi și Luca Valdesi pentru șansa oferită sportivilor, domnului Radu Anghel Vasilescu de la Palatul Național al Copiilor pentru colaborarea de 10 ani care a fost foarte importantă pentru formarea echipei și părinților acestor copii pentru încredere.”

Din nou împreună „La mansarda cu poveşti” a Music Pub-ului sucevean, membrii şi simpatizanţii Clubului de Iniţiativă Literară (CIL) s-au reunit sâmbătă, 30 ianuarie a.c., la un dublu eveniment, lansarea oficială a cărţii S.F. „Invazia zombi-ghid de supravieţuire” (Edit. „Eagle-2015) ce poartă semnătura medicului Florentin Haidamac şi şedinţa atelier creaţie CIL, cu secţiunile poezie, proză, eseu şi „Minutul de istorie”. De ce „La mansarda cu poveşti”?
Răspunsul ne-a fost oferit chiar de către secretarul CIL, George Sauciuc, unul dintre moderatorii manifestării: „Clubul de Iniţiativă Literară (CIL) a luat fiinţă „La mansarda cu poveşti” şi, prin urmare, ne-am gândit să revenim la locul naşterii noastre”.

Despre cartea „Invazia zombi-ghid de supravieţuire” a vorbit criticul literar al CIL, Vlad Sibechi: „Este o carte aşteptată care ar putea să se transforme oricând într-un scenariu de film, o carte care te captivează încă de la primele rânduri. Te laşi furat de textul seducător, captivant. Este o lectură seducătoare.Cu toţii am visat, la un moment dat al vieţii noastre să fim super-eroi. Avem astăzi, în faţa noastră, un ghid foarte interesant de supravieţuire într-o lume post-apocaliptică. Găsim un dialog între anumite tipuri de scriere. Cartea se înscrie în discursurile unor oameni precum Stephen King („Sclipirea”, n.a.) ori Stephen Hawkins (fizician, n.a.). Referitor la cartea sa, Florentin Haidamac a spus: „Am pornit-o dintr-o joacă ori o glumă. Ea, cartea, e scrisă în salturi şi cuprinde diferite stări ale autorului. Acţiunea curge..la începutul fiecărui capitol, autorul are o voce rece. De ce ai nevoie ca să înţelegi acţiunea cărţii? Eu am lansat o provocare pe Facebook, un „concurs”, adică cine îmi răspunde va primi o carte cu autograf. Răspunsul meu: Ai nevoie de motivaţie ca să supravieţuieşti, un motiv ca să trăieşti, ca să lecturezi cartea. Este o luptă a eroului cu el însuşi. Pentru mine este o luptă a eroului cu el însuşi. Am făcut o exorcizare care mi-a scos din cap nişte demoni pe care îi aveam. Nimeni nu este pregătit azi pentru ceva grav, a se vedea „spelunca” Colectiv şi exemplele pot continua. Nu mai avem deprinderi practice. Cartea este o pledoarie pentru literatură şi, închei, dacă ni se taie internetul, suntem morţi.” În continuare, la şedinţa de atelier creaţie CIL, George Sauciuc a înmânat o insignă CIL, criticului literar Vlad Sibechi pentru „ataşamentul său necondiţionat faţă de CIL”. Numit oficial cronicarul media al CIL, tot sâmbătă, semnatarul rândurilor de faţă le-a vorbit celor prezenţi, la „Minutul de istorie” despre complexitatea şi actualitatea operei lui Jules Verne, completat fiind de prof. Mircea Nanu Munteanu care le-a reamintit celor prezenţi despre Enciclopedia multimedia Jules Verne, editată sub egida „Cygnus”. Profesorul le-a reamintit şi despre vernologul român, regretatul Ion Hobană care s-a ocupat îndeaproape de opera lui Jules Verne, recomandându-le să facă traseul turistic descris în „Castelul din Carpaţi”.
Din creaţiile lor bine ştiute au recitat epigramistul Constantin Horbovanu, Cristina Hermina Melinte, Eva Sorina Matei, Ştefan Crăciun, Graţiela Turţu, Călin Dănilă de la „Academia Pământul Viu” şi surpriza CIL, Carmen Marcean cu ale sale poeme în rimă din colecţia editorială „Floare Albastră”. Carmen Marcean a recitat poemul „Carpe Diem” adică, „Trăieşte clipa” din volumul său „Lumini şi umbre între coperţi” (Edit. „PIM”-2015). Următoarea şedinţă CIL, tot o lansare de carte sub semnătura Eva Sorina Matei, va avea loc sâmbătă, 27 februarie a.c. (

Un frumos regal al artelor frumoase, care a cuprins într-un mănunchi, cuvântul scris, muzica şi pictura s-a consumat, la începutul acestei săptămâni în sala muzeu „Dr. Dragoş Corlăţeanu” de la Biserica monument „Naşterea Maicii Domnului”-Suceava, în organizarea Fundaţiei „In Memoriam”, manifestare dedicată unui martir al temniţei roşii,
Dumitru Oniga prin lansarea şi reeditarea volumului de versuri „Fiorduri” (Edit. humoreană „SMArt”-2015), carte ilustrată de maestrul Radu Bercea, el însuşi un încarcerat al vechiului sistem valoric.

„Cei care au învins timpul în existenţa lor, precum maestrul Ion Irimescu, istoricul Neagu Djuvara, Radu Bercea…ei urcă spre cer prin sufletul lor. Despre Dumitru Oniga, putem spune că cele două dictaturi (Legionară şi Comunistă, n.n.) i-au furat viaţa în „rate”, el refugiindu-se în poezie şi cu gândul la Hristos. Vorbim în această seară despre calvarul unui om care nu s-a lăsat învins. Neamul românesc a avut o Cruce foarte grea de dus; Dacă creştinii din primele secole, supuşi la chinuri groaznice, sfârşeau repede, în temniţa comunistă suferinţa era prelungă.”-a spus pr. dr. Viorel Ioan Vârlan, parohul Bisericii monument „Naşterea Maicii Domnului”, moderatorul manifestării.
„Dumitru Oniga este un om care face parte din cultura cetăţii noastre şi, prin cei 20 de ani de temniţă ne-a dat nouă un exemplu că a rămas un om viu sufleteşte. Toţi cei care au suferit în temniţa roşie rămân nepieritori în neam şi Biserică, iar copii vor înţelege că poezia s-a scris pe lacrimi. Şi, repet şi am mai zis-o, o societate care nu-şi onorează valorile, este o societate bolnavă. Astăzi, reuşim să aducem în prim plan valorile Bisericii, o normalitate, aşadar. Memoria colectivă este limitată. Intelectuali au gândit Comunismul şi tot comuniştii i-au gândit prăbuşirea. În „Fiorduri” se dă o luptă între mare şi stânci”-a spus celor prezenţi, foarte expresiv dr. Ioan Ieţcu, preşedintele Fundaţiei „In Memoriam”. Tânăra poetă, Diana Beldeanu, premiantă la Festivalul de Literatură „Nicolae Labiş” de anul trecut, nepoata lui Ion Beldeanu a completat serata cu un recital de versuri, plus elevii de la Palatul Copiilor Suceava, la chitară acustică pe muzică folk.

Geografic vorbind, ca definiţie, termenul de fiord, fiorduri la plural, înseamnă „golf adăpostit” sau „ferit de furtuni şi valuri” în limba norvegiană a lui Henrik Ibsen, marele dramaturg, adică în Bokmal (limba cărţii, n.n.), la fel şi în Nynorsk (limba oficială sau dialectul danezo-norvegian, al „poporului” sau al Regatului Norvegiei, n.n.),
dar mai înseamnă şi „altceva”, adică „cel care se opune curentului”, ori poate tocmai acest titlu de „Fiorduri” (Edit. SMArt 2015), volumul de versuri reeditat ce poartă semnătura unui martir al temniţei roşii, Dumitru Oniga, se opune valurilor vieţii, la fel ca şi stâncile fiordurilor.

Citim în prefaţa cărţii, semnată de Gheorghe Solcan sub titlul „Dumitru Oniga şi Radu Bercea, doi sfinţi ai închisorilor comuniste”: „O ieşire, pur şi simplu, o ieşire în oraş, a schimbat destinul unui elev din cursul inferior de liceu din Suceava…O curiozitate, aceea de a vedea ce se întâmplă acolo, unde sunt adunaţi mai mulţi oameni, un glonţ scăpat dintr-o puşcă mânuită neîndemânatic sau poate voit de un soldat ori un ricoşeu a ajuns să-l rănească grav pe gimnazistul Dumitru Oniga, venit din Stupca părintelui Iraclie şi a fiului său, Ciprian Porumbescu. Rana a fost destul de grea, trebuiau bani pentru operaţie, bani pe care părinţii nu-i aveau şi atunci s-a oferit o Organizaţie de Tineret a Mişcării Legionare să-i plătească operaţia.(…)” . Acuzat pe nedrept de apartenenţă la Mişcarea Legionară, tânărul, pe atunci, Dumitru Oniga, a trebuit, vrând, nevrând, să-şi ispăşească tinereţile în lagărele „roşii” stigmatizate de la Sighet, Noua Culme ori Periprava, lagăre care i-au dat puterea de a scrie în versuri „Fiorduri”, carte ilustrată de un alt sfânt al temniţei roşii, maestrul Radu Bercea, adică, în accepţiunea aceluiaşi Gheorghe Solcan: „Cele două stânci care au rezistat vântului şi potopului din Răsărit, acum se oglindesc cu demnitate în apele liniştite ale fiordului şi speră să ajungă la un fel de nemurire: unul pe aripi de cuvinte şi celălalt prin dansul peniţei. (…).

Se spune că trenul, care-l aducea din Germania în Rusia pentru a însămânţa bacilii Revoluţiei Roşii, oprindu-se într-o gară din neutra Suedie, plutonul de soldaţi nordici, plasaţi de-o parte şi de alta a vagonului în care se afla ascuns de ochii muritorilor de rând, vegheau ca musafirul nepoftit să nu iasă pe culoar şi nici să privească pe geam măcar,
deoarece simpla sa vedere putea să viruseze o naţiune întreagă. Dar ce marfă de preţ transporta trenul necunoscut, ce virus mortal?

Era un om ca oricare altul, acest Vladimir Ilici Ulianov, zis Lenin (1870-1924), „avocatul poporului” care se plângea că: „…rusul este incapabil să aplice măsurile severe ale terorii revoluţionare!” Imaginea fratelui său mai mare, spânzurat de autorităţile ţariste pentru că a participat activ la asasinarea penultimului ţar la 1887, avea să-l marcheze o viaţă, crezând cu ardoare înflăcărată că numai lupta de clasă contra burgheziei avea să fie comunismul ideal mult visat şi pe baza celor zise de Karl Marx şi-a clădit sistemul bolşevic (sau a celor mulţi, n.n.), iniţial ca succes limitat la Răscoala din 1905, apoi ca succes total în Octombrie 1917, când preia frâiele puterii datorită lui Lev Troţki, comandantul Armatei Roşii. Acest avocat provincial, a detronat definitiv domnia ţarilor şi a căzut el însuşi victimă fărădelegilor sale căci, va muri paralizat de accident vascular, în 1924, iar vreme de peste 50 ani trupul îmbălsămat i-a fost expus spre „închinare” în Piaţa Roşie, la Kremlin (Fortăreaţă, în limba rusă, n.n.) ca simbol al Revoluţiei Bolşevice. Într-un stat mic de la fruntariile de Apus ale Sovietelor, care a scăpat ca prin farmec, o perioadă, de invazia bacilului roşu, în străvechea capitală de la Târgovişte, se năştea Tony Bulandra (1881-1943), talentat de mic de teatru şi cinema, ultimul o invenţie destul de nouă a epocii sale. Crescând sub aripa „protectoare” a marilor maeştri, Constantin Nottara şi a lui Mounet-Sully, Tânărul Bulandra se va afirma în rolurile din dramele clasice şi moderne, precum Don Rodrigue, personaj din „Cid”-ul lui Corneille şi alţi mari clasici ai lumii, Shakespeare ori Schiller, pe care până la moarte i-a îndrăgit, el însuşi intrând în memoria colectivă printr-o instituţie de cultură care-i poartă numele.

Închin această carte familiei, mamei mele Adriana şi memoriei tatălui meu Marcel, veşnică recunoştinţă!

Autorul

Cuvântul Înainte

Fascinat fiind încă de pe băncile şcolii primare de istoria universală, am purces în viaţă, hotărât fiind să-mi desăvârşesc destinul la „braţ” cu Muza Clio; astfel am străbătut epocile cele mari ale Istoriei, din Antichitate şi până în Epoca Contemporană, captivându-mă poveşti şi povestiri despre Cruciade, Marile Descoperiri Geografice, Războiul celor 100 de Ani ori Marele Război. Ca fost absolvent la zi al Facultăţii de Istorie-Geografie din cadrul Universităţii „Ştefan cel Mare”-Suceava, am aprofundat cele de mai sus, dedicându-mă scrisului ulterior, după ce o perioadă scurtă de timp am predat istoria şi geografia la catedră.
A fost destul de greu să iau decizia de a pune pe răboj istoria, precum înaintaşii mei, Walter Scott, Alexandre Dumas ori Victor Hugo, luându-i ca modele scriitoriceşti. Cel mai greu mi-a fost să romanţez istoria, s-o readuc din trecut în prezent pentru a fi trăită şi retrăită.

Din vremea studenţiei datează primele mele încercări pseudo-literare, pentru a-mi umple timpul care se scurgea lent, dureros şi apăsător, mai ales după trecerea la cele veşnice a scumpului meu tată, în martie 1996. Multe dintre manuscrisele acelei perioade s-au rătăcit, altele s-au pierdut, recuperarea memoriei scrise de atunci fiind mai mult decât imposibilă azi, din păcate. Pasiunea pentru scris nu m-a părăsit şi am continuat să exersez mai mulţi ani, jucându-mă cu ideile în fraze.
Trebuia să-mi conturez un stil propriu ca să intru în mintea cititorilor mei, cărora le sunt recunoscător pentru răbdarea asumată de a-mi descifra gândurile. Iniţial am început cu rubrica „Historia Universalis” de pe blogul de atitudine civică Altermedia România, în vara şi toamna anului 2005. Ulterior, din primăvara anului 2007, dată de la care m-am retras de pe Altermedia din motive strict personale, rubrica s-a transformat într-o pagină personală de autor pe care o puteţi „răsfoi” la adresa http://www.adrianpopovici.eu
Din 2008, prin amabilitatea prietenului Liviu D. Clement, redactorul şef al cotidianului „Crai nou” mi s-a alocat o rubrică de istorie alternativă care apare constant în paginile celui mai vechi cotidian sucevean.
Scriind în fraze şi jocuri de cuvinte portretele trecute de regi, regine, împăraţi, domni şi domniţe mi-am regăsit vocaţia romanţioasă a scrisului din vremuri demult apuse. Astfel a început „Povestea Ioanei” sau a Fecioarei din Orleans sau, cum îndeobşte este cunoscută în istorie, ca Jean d’Arc (1412-1431) , eroina naţională a Franţei, un fel de comparaţie, dacă vreţi, cu nume mari din istoria românilor precum Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare ori Mihai Viteazul.
Romanul începe cu naşterea fecioarei, la vreme de iarnă, pe 6 ianuarie 1412, în sătucul Domremy din ţinutul Barrois, casă loială Curţii franceze, prinsă în Războiul celor 100 de ani, la fruntariile de est ale Franţei, urmărim apoi crâmpeie din copilăria-i retrasă, chemarea „vocilor cereşti”, misterioasa întâlnire cu regele Carol al VII-lea al Franţei, asediul Orleans-ului, încoronarea de la Reims, „mărturisirea Ioanei” şi apoi martiriul Fecioarei din Orleans. Fiind la prima încercare literară de acest gen sperăm ca demersul nostru să fie util cititorului în înţelegerea unei perioade destul de frământate a Evului Mediu francez.

Autorul, Suceava, 10 ianuarie 2016
Capitolul I – Naşterea Ioanei, Anno Domini 1412

Peste întinsul ţinut al Barrois-ului de la fruntariile dinspre Soare Răsare ale Franciei, se înstăpâni o iarnă albă, aspră şi tăcută, cu ger năpraznic , la începutul lui Gerar, 1412, în zi de Epifanie, 6. Era la puţină vreme după frumoasele sărbători ale Naşterii Domnului (Crăciunul) care au prins în mrejele lor capete încoronate, nobili şi mulţime de norod, îngropând pentru puţină vreme securea războiului ce nu se mai termina parcă, de vreun veac aproape. Bucuriile lor s-au stins precum o candelă în noaptea înstelată care se aşternu peste sătucul Domremy, un fief loial Casei regale franceze.

O frumoasă întâlnire de suflet între generaţii, de foşti şi actuali absolvenţi ai Facultăţii de Istorie Geografie din cadrul Universităţii „Ştefan cel Mare”-Suceava, parte doctoranzi, parte doctori în istorie, şi profesorul univ.dr. Mihai Iacobescu, s-a consumat joi, 10 martie a.c. la Biblioteca USV.
„Alături de activităţile specifice bibliotecii noastre universitare desfăşurate în decurs de un an academic, ne-am gândit ca, din acest an, să facem întâlniri şi cu autorii de carte ale căror volume şi cărţi le avem în colecţie, manifestări generice cu titlul „Omul şi cartea”.

Astăzi inaugurăm aceste întruniri de suflet, avându-l între noi pe unul dintre cei mai fideli cititori ai noştri şi deopotrivă „patron” spiritual al Bibliotecii USV, prin importante donaţii de carte, prof. univ.dr. Mihai Iacobescu.”-a spus celor prezenţi directorul de comunicare din cadrul Bibliotecii USV, Stela Purici. Tot ea a făcut şi o succintă trecere în revistă a unui CV academic, demn de invidiat, care l-a însoţit o viaţă de om pe prof.univ.dr. Mihai Iacobescu: „A coordonat nenumărate lucrări de licenţă, masterate, lucrări pentru gradul didactic I şi un număr de 29 teze de doctorat, redactor şef al revistei universitare de studii istorice „Codrii Cosminului” şi sufletul mişcării academice Alma Mater Sucevensis. În perioada Guvernului Petre Roman, 1990-1992, domnia sa a fost senator în Parlamentul României şi a făcut parte din comisia juridică de elaborare a Constituţiei României. Pe 7 martie 1990, datorită contribuţiei sale, prin H.G., fostul Institut Pedagogic de 3 ani, devine Universitatea „Ştefan cel Mare” de azi.” Conf.univ.dr. Vasile M. Demciuc, şeful Catedrei de Istorie şi moderatorul manifestării a depănat frumoase amintiri de pe vremea în care i-a fost student profesorului univ.dr. Mihai Iacobescu şi până la momentul în care au devenit colegi de catedră. „Încă de pe băncile Liceului, pe atunci, azi C.N. „Ştefan cel Mare”, am vrut să dau la Facultatea de Istorie, mai ales că am fost olimpic la istorie (…). În 1978, domnul prof. Mihai Iacobescu era directorul adjunct al Muzeului Judeţean de Istorie şi el mi-a spus: dacă eşti sârguincios, ai să intri…Pe atunci era o ţinută obligatorie la examen, costum, cravată…seminariile se notau şi prezenţa era obligatorie. Lucrarea mea de licenţă, la domnia sa a fost despre „Societatea Academică Arboroasa”. Mi-a recomandat să citesc foarte mult, să ştiu cum se fac fişele cu o minuţiozitate de ceasornicar, cum trebuie făcut un lucru de calitate. Peste ani, dl. prof.univ.dr. Mihai Iacobescu a fost bucuros că unul dintre discipolii săi, în persoana mea, lucrează la Muzeul de Istorie. Muzeul a fost cel care mi-a rămas în inimă. Urmându-i sfaturile, după 1990, destinul a făcut ca să fim din nou împreună, de această dată în calitate de colegi de catedră, o onoare deosebită pentru mine. Profesorul Mihai Iacobescu, prin arta-i oratorică desăvârşită a ştiut să se apropie de studenţi şi atunci, ca şi azi. Universitatea „Ştefan cel Mare” este continuarea a ceea ce a fost, pe vremuri, Universitatea din Cernăuţi. Domnul Iacobescu are o mare calitate, calitatea de a fi OM. Pe fiecare student care a venit să-i ceară sfatul l-a ajutat cu un cuvânt, o vorbă. I-a învăţat pe doctoranzii săi ceea ce înseamnă istoria: cartea cea dintâi a unei naţii. Prof. Mihai Iacobescu a făcut şi face istoria.” Tot Vasile M. Demciuc a trecut în revistă şi lucrările istoriografice scrise de universitarul celebrat. A venit apoi rândul lect.univ.dr. Radu Bruja, primul doctorand al prof.univ.dr. Mihai Iacobescu să depene şiragul amintirilor: „Pe domnul profesor l-am cunoscut în 1997, ceva mai târziu decât dvs., în sem. I, la cursul de Istoriografie generală (…). M-am decis să iau o lucrare de licenţă cu un subiect mai puţin sau deloc abordat la timpul respectiv „Partidul Unic al regelui Carol al II-lea”. Se întâmpla în 2001 şi domnul profesor, citind un capitol din lucrare, mi-a spus: „vei face o bună lucrare de licenţă.” Tot de la universitarul sucevean Radu Bruja, cei prezenţi au mai aflat că şcoala doctorală de istorie şi-a început-o la Iaşi în cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, concurenţa fiind mare, adică 10 persoane pe 7 locuri. El a mai amintit despre strădania prof. Mihai Iacobescu de a deschide o şcoală doctorală pe istorie şi în cadrul USV. Radu Bruja a mai adăugat: „Sunt primul doctor în istorie al şcolii doctorale din cadrul USV, deschizând seria doctoratelor în domeniu la Universitatea „Ştefan cel Mare” şi primul doctor în istorie la domnul profesor Mihai Iacobescu”. Despre OMUL şi profesorul Mihai Iacobescu au mai depănat amintiri, lector univ.dr. Harieta Sabol şi prof.univ.dr.ing. Adrian Graur, fostul rector USV: „Îl cunosc pe domnul profesor Mihai Iacobescu încă din anii 1977-1978, de la fostul Institut Pedagogic, unde eram o „familie” restrânsă, deşi largă de studenţi şi profesori. Am apreciat modul în care ştie să comunice, iar acest fapt ne ajută să fim aproape unii de alţii.” Omagiatul, prof.univ.dr. Mihai Iacobescu a vorbit despre „bucuriile şi necazurile unora dintre cărţile de faţă”, despre bucuria că „dincolo de catedră, profesorul îşi găseşte răgazul să şi scrie. Mă simt un OM fericit că 53 de ani am trăit în mijlocul tinerilor studenţi şi că le-am transmis din prinosul şi înţelepciunea cărţilor. Titu Maiorescu spunea: „Omul tânăr nu este, ci devine; numai despre omul bătrân se poate întrucâtva zice că este, fiindcă a fost şi s-a dovedit, iar A.D.Xenopol: „Istoriografia este ca un arbore şi fiecare generaţie adaugă câte ceva. Fiecare generaţie îşi scrie istoria şi orice carte este un drum spre Univers din care ieşi bogat sufleteşte”. Profesorul Mihai Iacobescu a mai povestit din întâlnirile sale cu diferite personalităţi ale culturii noastre naţionale, precum acad. Dimitrie Vatamaniuc şi încercarea acestuia de a ţine un curs de Eminescologie la USV, apoi cu maestrul Ion Irimescu. Multe dintre amintirile prof.univ.dr. Mihai Iacobescu, depănate joi în mod oratoric, câţiva dintre noi le-am citit, de-a lungul timpului, frumos aşternute în paginile cotidianului „Crai nou”. Prietenul şi colegul său de-o viaţă, prof.univ.dr. Mihai Lazăr a spus: „Îl cunosc de peste o jumătate de veac, fiind împreună şi la fostul Institut şi la Universitatea „Ştefan cel Mare”. Mihai Iacobescu a creat o Universitate încă din 1967 când s-a plăsmuit acest aluat.” Universitarul sucevean a „înfierat” prezenţa slabă la cursuri şi seminarii ale studenţilor de azi, comparativ cu cei de dinainte de 1989, „ca să nu mai vorbim de frecventarea unei biblioteci. Oriunde poate fi studentul, mai puţin la bibliotecă, exceptând-o pe cea de vis-a vis de Primărie”. Tot despre prof.Mihai Iacobescu a vorbit şi cel mai „tânăr” fost doctorand al domniei sale pr.dr.prof. Gheorghe Brădăţanu de la C.N. „Ştefan cel Mare”, care a donat cu acest prilej, bibliotecii universitare, peste 200 de titluri de carte bisericească ortodoxă. Despre reuşita manifestării de joi, „Omul şi cartea”care se doreşte a fi perenă pe viitor a vorbit prorectorul USV, prof.univ.dr. Ştefan Purici care o vede pe viitor ca pe o tradiţie şi prof.univ.dr. Rodica Nagy, directorul Bibliotecii Universităţii „Ştefan cel Mare”.

Într-un stat ce azi nu mai există decât numai în dicţionarele geografice şi asta numai de ochii lumii, aşa zisul Regat al Belgiei, cândva o mare putere colonială, la fel, demult apusă astăzi, domnea un rege, zis Leopold al II-lea (1835-1909), hapsân de fire.
Devenind şi suveran „legitim” al nou întemeiatului stat african Congo, la 1885, l-a tratat pe acesta ca pe o vacă bună de muls, exploatând la maxim comerţul cu fildeş şi cauciuc în interes propriu.

Deşi nu exista pe atunci DNA-ul nostru care să-l ia la puricat, s-a găsit totuşi un englez fâşneţ, Edmund Morel care, la 1908 atrage atenţia lumii despre necinstitele metode de câştig şi înavuţire ale regelui belgian, acţiune finalizată cu succes, Leopold fiind forţat de Guvernul de la Bruxelles să renunţe la controlul totalitarist asupra Congo-ului belgian, în favoarea intereselor guvernamentale belgiene vădite şi azi în statul central african bântuit de conflicte armate. La două ore şi jumătate de zbor azi, adică ruta Bucureşti-Bruxelles şi retur, trăia atunci în Principatele Române Unite, mai târziu România, stat care este suveran azi, spre deosebire de Belgia, un anume Ion Ionescu de la Brad (1818-1891), părintele întemeietor al ştiinţelor agricole moderne româneşti, membru de onoare al nou înfiinţatei Academii Române, el fiind deopotrivă şi un fruntaş paşoptist, fiind, la 1848 vicepreşedintele Comisiei Proprietăţii din Ţara Românească, iar mai târziu, la 1864 contribuie la înfăptuirea cu succes a Reformei Agrare. Ne reţin atenţia două lucrări de căpătâi ale domniei sale: „Agricultura română în judeţul Mehedinţi” şi „Agricultura română în judeţul Putna”. Azi, Universitatea de Agronomie din Iaşi, îi poartă cu cinste numele.

Weekend-ul trecut suceveanul Ovidiu Jelea posta pe pagina lui de facebook o fotografie cu șase copii cu medalii de aur la gât, pe un podium, însoțită de următorul text:
”În direct de la Campionatul Național de Karate WKF, organizat de Federația Română de Karate, singura federație de Karate cu recunoaștere olimpică.
Într-un sport care probabil va fi prezent la Jocurile Olimpice din 2020, decizia urmând a fi luată în această vară, cele doua echipe de copii pe care le antrenez au reușit în anii anteriori sa devină Campioni Naționali.

Anul 2016 a început pentru ei cu obținerea centurilor negre 1 DAN în urma examinării cu multiplul Campion Mondial WKF Luca Valdesi și a tatălui și antrenorului lui Luca, Andrea Valdesi. Astăzi ei au câștigat din nou titlurile de Campioni Naționali, în cel mai important campionat organizat de Federația Română de Karate.
Cam atât, am șase copii de aur și sunt fericit.”

Suceveanul Ovidiu Jelea le este cunoscut cititorilor ”Crai Nou” de când am scris despre expedițiile făcute pe timp de iarnă pe cei mai înalți munți din Europa, Mont Blanc (4810m) și Elbrus (5862m), în timpul unor expediții spectaculoase făcute cu un BMW fabicat în 1990, ori când și-a lansat proiectul video Vagabond, un documentar despre oameni care și-au urmat visurile, premiat de Nikon, sau când a devenit instructor certificat BMW la celebra BMW Instructor Academy din Maisach Germania, ori cu numeroasele ocazii când echipa de sportivi antrenată de el câștiga medalie după medalie în competițiile de Karate. L-am contactat imediat pentru a afla detalii despre ultima performanță a copiilor lui.
AP: Ovidiu, ce reprezintă aceste rezultate?
OJ: Exact cum am scris și pe faacebook, șase dintre sportivii mei au devenit din nou Campioni Naționali într-un sport care va fi, cel mai probabil din această vară, un sport olimpic. Sportivii despre care discutăm, Daniel Santioneanu, Petru Comănescu, Konrad Gyorfi, Katinka Gyorfy, Andreea Gună și Ioniță Alexandra sunt multipli Campioni Naționali la toate cele trei probe din Karate (Kata, Kata Echipe, Kumite), probe care diferă foarte mult între ele, din foarte multe puncte de vedere. Ei sunt în același timp elevi eminenți, cu burse, cu premii de excelență la școală și cu performanțe sportive și în alte sporturi, de exemplu Andreea este Campioană Națională la atletism, iar Dany a fost în lotul național de rugby.
De-a lungul anilor am făcut tot ce a fost posibil ca să evit specializarea timpurie a sportivilor, focalizarea lor pe o singură probă. Am considerat și consider că un copil are nevoie de o gamă cât mai largă de activități care să-l dezvolte ca o personalitate complexă și să-l ferească de oboseala cauzată de rutină și tensiunea competiției sportive. I-am încurajat spre cât mai multe activități și am încercat împreună diverse activități, complementare sau nu sportului nostru, Karate. În aceste condiții am reușit să învingem, de multe ori, sportivi specializați pe o singură probă.
Cheia ca să poți face performanță evitând specializarea este o structură corectă a metodei de antrenament. Întotdeauna am cercetat și am îmbunătățit această structură, experimentând, învățând de la cei mai buni și adaptând. Structura și metodele de antrenament ale acestor sportivi nu au aproape nimic în comun cu cele clasice, cele ”din sistem”, cum le numesc eu. Două puncte cheie în formarea acestor sportivi au fost adoptarea liniei echipei Italiei, formată din mai mulți Campioni Mondiali WKF pe partea de antrenament și metodică și a liniei Academiei BMW pe partea de structură și pedagogie.
Mai simplu spus, acești copii învață conținutul pe care îl luăm de la școala italiană de Karate, folosind o adaptare a structurii învățate la Academia BMW. Bineînțeles, sunt respectate principiile de bază din antrenamentul sportiv, însă și în acest domeniu încercăm să ne menținem la curent cu ultimele tendințe, învățând doar de la cei mai buni. Majoritatea informațiilor ”din sistem” le-am lăsat însă demult deoparte, teancuri de maculatură prăfuită, pagini întregi de cuvinte deșarte.
În acest fel am ajuns până aici: Campioni Naționali din nou. În aceste momente privești spre viitor și te întrebi ce urmează. Visul oricărui Campion Național este să învingă în competițiile internaționale. Sportul pe care îl facem noi, Karate-ul olimpic cum îmi place să îl numesc în așteptarea confirmării atât de dorită de cei peste o sută de milioane de practicanți de Karate WKF, ei bine, sportul nostru este foarte greu și nivelul competițional internațional foarte ridicat. Dacă urmărești carierele actualilor campioni de la seniori observi că majoritatea au fost campioni și la categoriile anterioare de vârstă, lucru care te aduce la o concluzie: ca să poți spune că ai șanse reale la o medalie trebuie să confirmi de la categoriile mici, cadeți și juniori, pentru că niciun sportiv campion la cadeți, juniori sau under 21 nu se va opri ca să îți facă ție loc atunci când ajunge la seniori. E o cursă în care cel care folosește cel mai bine timpul va câștiga. Moment în care structura, metodica, planul de antrenament și managementul devin fundamentale.
Avem de dus două lupte, una cu competitorii și, înainte de această luptă, una cu adversarii. Competitorii sunt sportivii de înaltă performanță ai țărilor care domină acum Karate-ul WKF, atleți redutabili, propulsați de sisteme solide și eficiente, cu experiența mai multor generații de campioni. Ei sunt sunt cei cu care te întâlnești în punctul culminant al aventurii, în competiție. Înainte de întrecerea cu ei vom câștiga mai întâi lupta cu adversarii, reprezentați de toți factorii care te fac să pierzi timp într-o cursă în care timpul este vital.
Așa că atunci când mă uit la poza aceasta văd pe de o parte sportivii mei învingători la sfârșit de concurs și mai văd șase atleți cu potențial aliniați la startul unei curse în care fiecare secundă contează. Timpul este cea mai importantă resursă din Univers. Vom gestiona optim timpul astfel încât să ajungem cu șanse reale în fața competitorilor noștri și să luptăm pentru a câștiga titlurile de Campioni Europeni într-un Karate Olimpic. Acesta este următorul nostru obiectiv.
Când mă uit la fotografie văd viitorul.

În ţara sa natală a fiordurilor, de unde cândva vikingii porniră vijelioşi ca marea înspre cele patru vânturi, norvegianul Lie Trygve Halvan (1896-1968) alese să navigheze, faţă de strămoşii săi, pe alte mări tulburi, cele ale politicii, devenind astfel primul secretar general al ONU, din 1946 şi până în 1952.
Nevoit să fugă, ca şi al său Guvern, din calea hoardelor naziste, se stabili în Insulele Britanice de unde şi-a condus conaţionalii în calitate de ministru de externe.

Ajuns în fruntea ONU, se pare că a apăsat un „buton” greşit când a autorizat folosirea forţei în războiul dintre cele două Corei, atrăgând ostilitatea marelui Urs din Est, dar şi a Vulturului din Vest, demisionând apoi într-un mod nu tocmai onorant pentru a sa nordică ţară. Dacă unii ies pe poarta din dos a Istoriei, alţii intră cu fruntea sus pe a ei scenă cu decoruri mereu schimbătoare, cum a fost cazul contemporanului său, George Calboreanu (1896-1986), actorul care i-a readus la viaţă pe scenă ori în telecinematecă, prin vocea sa azi de dincolo, pe Vlaicu Vodă din piesa lui Alexandru Davila şi Ştefan cel Mare din „Apus de soare” de Barbu Ştefănescu Delavrancea, fiind apreciat de toţi românii şi în viaţă şi după marea sa trecere.

“Nu merge pe unde te duce drumul, mergi pe unde nu există un drum și lasă o urmă.” — Ralph Waldo Emerson

„Nu-l poți învăța nimic pe omul matur, dar îl poți ajuta să găsească răspunsul în el însuși.”–Galileo Galilei

„Violența este ultimul refugiu al incompetenței.”–Isaac Asimov

In loc de Introducere

In urma cu mai bine de zece ani, initiam pe blogul de atitudine sociala Altermedia Romania o suita de articole episodice postate saptamanal si reunite in rubrica Historia Universalis. Ulterior, din ratiuni personale am continuat proiectul pe cont propriu dezvoltandu-l cu subiecte noi si diversificate din Istoria Universala si Istoria Religiilor. O perioada de timp mai indelungata prelegerile mele episodice au fost intarziate din diferite pricini, revenind asupra lor cu o alta viziune asupra Muzei Clio.
Reluand vechile mele “predici” asupra unui public imaginar sau nu, poate elevi, studenti ori simpli cititori si aducandu-mi aminte de escapadele saptamanale de pe Altermedia Romania cu melancoliile lor de sambata, va voi lua din nou cu mine intr-o noua aventura, calatorind in timp cu peste 2.000 de ani intr-o lume exotica, profund religioasa, poposind pentru inceput in Cornul Abundentei, zona siro-palestiniana, acolo unde s-au nascut cele trei religii avramice sau monoteiste, Mozaica, Crestina si Islamica, cu multe puncte comune si multe “certuri” sau “divergente” intre cei care le-au gestionat ulterior uneori in interes propriu, dar de cele mai multe ori de grup, apoi vom calatori imaginar cu Hristos si Apostolii de la Est la Vest raspunzand unor intrebari care au framantat si framanta omenirea: Cine este Fiul Omului?

A fost un rabin, a fost Fiul lui Dumnezeu, un Om care a tulburat apele in mozaicata lume greco-romana sau un simplu lider al luptei de clasa din vremea Sa neinteles total sau partial de catre vechii iudei? Cum a supravietuit Invatatura Sa si in ce forme la diferite neamuri pana in zilele noastre?
Cea de-a doua parte a dezbaterii noastre ne va purta pe drumul caravanelor Orientului, la rascruce de vanturi, sub soarele arzator al Arabiei, pe urmele Profetului Muhamad.

Crestinism-o scurta introducere (I)

Nascut fiind sub un regim ateu declarat, intr-o familie de invatatori, de mic copil m-au captivat bisericile intrebandu-i pe ai mei: a cui e biserica aceasta, cine a construit-o, voievozii si boierii nostri din vechime, poate? Manastiri precum Voronet, Sucevita, Moldovita ori altele imi inflacarau imaginatia: forma, culoare, mesaj invesnicit in piatra, toate imi transmiteau ceva tainic, de neinteles atunci pentru mine. Nu retin exact momentul cand Dumnezeu mi-a deschis ochii mintii spre a-L cauta, mai intai studiind Marile Religii ale lumii inca de pe bancile liceului, apoi ale facultatii, oprindu-ma in cele din urma asupra Crestinismului, studiindu-l in profunzimea sa pe vremea cand predam la seminarul teologic. Cum amanuntele expuse mai sus prea putin conteaza in prelegerea noastra, calatoria mea o voi incepe chiar in Palestina, cu putin inainte de Nasterea Fiului Omului, folosindu-ma de trei surse documentare: scrierile iudaice contemporane, Evangheliile si Sfanta Traditie toate transmitand si conservand pana la noi mesajul hristic si apostolic.
Timp de peste 50 de ani de ateism urcat ierarhic la stadiul de disciplina academica de invatamant sub stalinisti, parte a societatii est europene s-a obisnuit sa nu mai creada in minuni, sedentarizandu-se moral si secularizandu-se in cele din urma. Toti se nasteau, se botezau, se cununau si mureau crestini, dar cati oare au inteles ce s-a intamplat cu adevarat acum 2.000 de ani? (Ma voi abate un pic din drum initiind un dialog launtric si benefic cu cititorii mei, inainte de escala noastra in Tara Sfanta. Sa-mi fie cu iertare daca ii cert pe unii, dar numai prin cuvant).
De cele pomenite anterior au inceput sa profite cultele neo-protestante care au invadat, dupa caderea Cortinei de Fier, fiefurile ortodoxe din Rasarit. O adevarata invazie de falsi predicatori bateau pe la usile credinciosilor ortodocsi cu Biblii si reviste colorate, ba si carti ilustrate pentru copii. Se nasteau polemici in case si locuri publice. Anii 90 ai secolului trecut au produs multa tulburare in crezul stramosesc si multi au trecut de partea taberei neo-protestante avand si beneficii materiale. In subconstientul multora, cred sincer, ultimul aspect a primat in luarea deciziei, fara sa discearna anumite consecinte ulterioare pe linia intelegerii partiale ori depline a “credintei” imbratisate intr-o forma sau alta. Paradoxul face ca la mine lucrurile s-au intamplat cu totul invers vis-a-vis de cele afirmate, adica acceptand pana la un punct dialogul cu denominatiunile crestine neoprotestante mi-am format un ochi critic in aprofundarea Crestinismului, pastrandu-mi credinta stramoseasca si povestindu-va acum ce s-a intamplat acum mai bine de doua milenii prin prisma Bisericii Ortodoxe, a celei Romano-Catolice, a Bisericilor Reformate si a Cultelor Neoprotestante. Sincer sa fiu mi-au luat cam 20 de ani din viata studiind cu lux de amanunte dogmele si doctrinele Crestinismului dar a meritat pentru a va spune o poveste trecuta si atat de actuala. Aceasta este o calatorie imaginara in care insotitorii imi vor fi cititorii. Primul popas religios va fi la Ierusalim, capitala prin definitie a celor trei religii monoteiste.(va urma)

Un nou dialog al artelor s-a consumat vineri, 13 aprilie a.c., la Centrul de Arhitectură Cultură Urbană şi Peisaj „Uzina de Apă”, sediul Ordinului Arhitecţilor din România-Filiala Nord-Est prin vernisarea expoziţiei de pictură a artistului plastic Dragoş Burlacu.
Băcăuan de origine, ca şi predecesorul său, marele Tristan Tzara cel care spunea în vers: „În mine se rup trestii cu foşnet de hârtie/Vreau să mă sfârşesc încet de-a lungul ţării-„Vino cu mine la ţară”, 1915),

Dragoş Burlacu ne-a declarat, pe marginea expoziţiei sale: „Tablourile expuse prezintă o analiză a societăţii româneşti din perspectiva migraţiei şi a depopulării în diferite perioade istorice apropiate nouă şi este legată şi de centenarul Tristan Tzara, poetul, fondatorul Dadaismului care a emigrat el însuşi într-un exil, departe de ţară.” Preşedintele OAR-Filiala Nord-Est, arh. Constantin Gorcea, ne-a spus: „Expoziţia continuă seria de prezenţe în mijlocul nostru ale unor artişti plastici deschişi spre comunicare şi cu celelalte domenii conexe artelor. Ea dezvoltă tema contemporană a migraţiei cu legătură neaşteptată cu emigraţia valorilor de talia lui Tristan Tzara.” Curatorul şi criticul de artă Simona Nastac, prezentă la eveniment a spus: „M-am născut în Suceava iar Uzina de Apă este un spaţiu special care are nevoie să fie cunoscută mai mult şi care derulează proiecte culturale de calitate pentru întreaga comunitate, precum această expoziţie itinerantă în premieră aici, gândită pentru anul centenarului Tristan Tzara.” Expoziţia poate fi vizitată în intervalul 13-24 mai a.c. la Uzina de apă, ea fiind apoi itinerată la Centrul „George Apostu” din Bacău în cadrul Forumului Zonal de arhitectură şi Urbanism „Moldova Reper 2030”, organizat de OAR Bacău în perioada 10-12 iunie a.c.

Distanţele aeriene apropie azi oameni, continente şi culturi diverse, iar o traversare a Atlanticului din Europa spre America de Nord durează în medie opt ore. Un vizionar notoriu, Charles Augustus Lindbergh (1902-1974)
a făcut posibil acest lucru când, la 21 mai 1927 a aterizat „solo” la Paris, venit tocmai de la New York cu un avion monoplan botezat „Spirit of Saint Louis”.

Zborul lui este adesea imortalizat pe mărcile poştale din întreaga lume, el însuşi fiind angajat al Poştei Aeriene americane. Erou devenit peste noapte, Lindbergh va ajunge curând în 1932 şi în vizorul poliţiei, atunci când fiul său, în vârstă de numai doi ani a fost răpit şi ucis. Crima suscită şi azi interesul, nefiind pe deplin elucidată…Lindbergh, deşi a susţinut neutralitatea USA în Cel De-Al Doilea Război Mondial, a servit patria pe calea aerului în peste 50 de misiuni de luptă deasupra Europei. Un alt vizionar din vremea sa a studiat Terra în ansamblu, redefinind-o geografic la o altă dimensiune a şcolii româneşti, el fiind nimeni altul decât acad. Simion Mehedinţi (1869-1962), părintele fondator al şcolii româneşti de geografie. A rămas, în amintirea multor generaţii de elevi, studenţi şi formatori ca fiind pedagogul prin definiţie care a stabilit obiectul geografiei, precizând clar locul ei în sistemul ştiinţelor despre planeta Pământ. Lucrarea sa de căpătâi „Terra-introducere în geografie ca ştiinţă” este studiată şi azi în toate mediile academice de profil din România şi de pe întregul mapamond.

În contextul mult mai larg al unor suite de manifestări culturale reunite sub egida „Sărbătorile Memoriei”, joi, 19 mai a.c., la Biblioteca Judeţeană „I.G. Sbiera”,

în prezenţa amfitrionului manifestării, Gabriel Cărăbuş, directorul instituţiei, a avut loc lansarea volumului umoristic „Cu cărţile pe faţă” (Edit. „Muşatinii”, 2016) a lui Constantin Horbovanu.

Moderatorul manifestării, nimeni altul decât scriitorul Ion Drăguşanul, cel care a şi prefaţat cartea, le-a vorbit celor prezenţi în preambulul lansării de joi despre o dramă care a lovit neamul românesc şi a atins apogeul în România stalinistă a anilor 50: „(…)Din mai 1952, până în septembrie 1952, în curtea interioară a închisorii din Suceava (azi Palatul de Justiţie, n.n.) a fost incinerată memoria acestui neam, şi aşa puţină şi, în fond, eroică, fiind tezaurizată doar de vizionari. La fel se întâmplase în toată ţara, iar Ion I. Nistor, care refuzase să ardă cărţile din biblioteca Academiei Române, a fost arestat şi întemniţat la Sighetul Marmaţiei. La Arbore, Toader Hrib a fost silit să sape o groapă, în grădină, să-şi arunce acolo toate cărţile, apoi securiştii au turnat peste ele petrol lampant şi le-au dat foc.”Din dorinţa de a recupera memoria scrisă de ieri şi de azi, Ion Drăguşanul a mai spus: „Am înfiinţat manifestarea Comemorarea “Arderea Cărţilor Bucovinei”, cu gândul de a recupera memorie şi de a sprijini apariţia literaturii vremii noastre. An de an, am căutat, am cules şi, apoi, am aşezat în rafturile bibliotecilor cărţi de Ion Grămadă, până atunci ignoratul Erou şi mare prozator al Bucovinei, Ciprian Porumbescu, ca poet (la anul se împlinesc 150 de ani de la debutul lui ca poet în “Familia”), Dimitrie Dan, T. Robeanu, Vasile Gherasim, Constantin Sasu, George Damian, George Gavrileanu, Constantin Ştefuriuc şi aşa mai departe. Întâmplarea a făcut să încep comemorarea cu cartea lui Constantin Horbovanu, “Cu cărţile pe faţă” şi să se transforme, în prima zi, Comemorarea “Arderea Cărţilor Bucovinei” într-un admirabil eveniment Constantin Horbovanu, pe care îl narează, fotografic, şi poetul artist fotograf Victor T. Rusu.”
Surpriza muzicală a evenimentului de joi a fost oferită de folkistul Cornel Angelescu care a ţinut un recital la chitară cu piese precum: „Dor de cântec”, „Cântăreţi bolnavi”, „Cai fără de moarte”, „Menestrel hoinar” şi altele. Pe câţiva prieteni apropiaţi ai autorului omagiat joi prin cartea sa şi care au avut numai cuvinte de apreciere, mulţi făcând parte din Clubul de Iniţiativă Literară (CIL), la care Constantin Horbovanu este unul dintre membrii fondatori, Ion Drăguşanul i-a invitat să ia cuvântul la pupitru: George Sauciuc, secretarul CIL, criticul de artă Delia Leizeriuc şi, desigur prof. Mircea Nanu Munteanu. Dintre alţi invitaţi de marcă au vorbit: Gabriela Teişanu, consultantul cultural al Centrului pentru Promovarea şi Susţinerea Tradiţiilor Bucovinene, artistul plastic Tiberiu Cosovanu, umoristul Şt.O.Stroe, jurnalistul Mircea Sfichi şi scriitorul Emil Simion. Deoarece din pricini obiective nu au putut fi prezenţi la eveniment, alţi prieteni ai autorului, umorişti la rându-le dincolo de profesiile cotidiene i-au transmis autorului un mesaj de susţinere: arh. Doru Ghiocel Olaş, prof. Romeo Istrati şi graficianul umorist Mihai Pînzaru (PIM). De la Constantin Horbovanu, care are şi o rubrică la Radio AS, „Pastila de cap” şi care a împărţit gratuit cartea celor prezenţi, cu autografe, cei prezenţi au aflat, din spusele sale ce înseamnă cu adevărat umorul de calitate, nu cel care se practică azi când unii dintre noi au tendinţa de a face o glumă proastă pe seama unuia sau altuia. Constantin Horbovanu a avut colaborări de profil cu fosta revistă „Urzica”, fiind şi unul dintre membrii Cenaclului Umoristic „Ridendo” din cadrul Casei de Cultură a Sindicatelor Suceava.

Sâmbătă, 28 mai a.c., în organizarea Clubului de Iniţiativă Literară (CIL) la Planetariul Observatorului Astronomic din cadrul Universităţii „Ştefan cel Mare” Suceava,
prin amabilitatea gazdei instituţiei, cercetător ştiinţific, Cezar Leşanu, a avut loc o nouă lansare de carte semnată de conf.univ.dr.ing. George Mahalu de la Facultatea de Inginerie Electrică şi Ştiinţa Calculatoarelor, el însuşi membru CIL.

Volumul de versuri intitulat „Poeme în ritm Bob Dylan”, apărut anul acesta la Editura „Studis” a fost prezentat sâmbătă, la rugămintea autorului şi a moderatoarei evenimentului, universitara suceveană Gina Puică, de către criticul literar Vlad Sibechi care a spus, citând din câteva poeme aflate în carte: „Poezia lui George Mahalu presupune în acelaşi timp sondarea sinelui ca atitudini sociale, unele versuri fiind senine, altele fiind rezultatul unor scene coşmăreşti intrate în tiparul unei lumi constante în bine şi rău. Impresia generată este una de inversare a valorilor umane. O frică a poetului este teama de suprimarea sau de căderea în derizoriu, de înstrăinare în faţa lucrurilor mărunte, joase. În locul unei implicări pătimaşe găsim în poezia sa o caligrafiere a sinelui care te invită la relaxare. Ea vine să atenueze scrisul prin muzicalitate şi simplitatea mesajului. Sunt multe căi de-a evada spunea bufonul în sinea sa. Este o poezie senzuală şi muzicală de tip experiment”. Provocat de către prietenii săi prezenţi la eveniment, secretarul CIL, George Sauciuc, umoristul Constantin Horbovanu, prof. Mircea Nanu Munteanu, Marius Balacon şi Ovidiu Donisă, cel care l-a şi adus la CIL, George Mahalu a oferit la chitară acustică un veritabil repertoriu folk pe muzica poemelor sale, spunându-le ascultătorilor: „Versurile pe care le veţi întâlni în acest volum sunt scrise pe parcursul a mai bine de 35 ani. Din acest motiv vă aflaţi în faţa unei culegeri de poezie. Versurile capitolului TREI- în totalitate-şi unele dintre cele aparţinând celorlalte capitole, au fost puse pe acompaniamentul chitarei acustice, motiv pentru care pot fi sesizate uneori ritmuri specifice. Ritmuri Bob Dylan.” Semnatarul acestei cronici le-a vorbit celor prezenţi sâmbătă despre cum trebuie înţeleasă muzica lui Bob Dylan, el însuşi poet, în contextul deceniului 60-70 al secolului trecut când Statele Unite ale Americii au fost zguduite de convulsiuni sociale pe plan intern: segregaţionismul rasial, Criza Rachetelor din Cuba (1962), asasinarea fraţilor Kennedy şi amplele mişcări de stradă contra Războiului din Vietnam. Profesorul Mircea Nanu Munteanu a spus că George Mahalu este o „achiziţie” foarte bună a CIL-ului, el adăugând că au existat dintotdeauna slujitori ai ştiinţelor exacte care au făcut literatură de calitate dând exemple concludente precum Dan Barbilian, Isaac Asimov, Arthur C. Clarke. Un invitat surpriză al manifestării de sâmbătă a fost profesorul de istorie Petru Lazăr Stupcanu, rudă cu autorul cărţii, care i-a invitat pe cei prezenţi să viziteze una dintre bijuteriile arhitectonice ale credinţei noastre strămoşeşti, Mânăstirea Probota, creaţia lui Petru Rareş şi unde profesorul amintit a ajutat la restaurarea acesteia, vorbindu-le celor prezenţi despre istoricul locaşului de cult.

„Limpede nu poți să vezi decât cu inima. Ochii nu pot pătrunde în miezul lucrurilor.”–Antoine de Saint Exupery

„Putem să-i iertăm pe copiii care se tem de întuneric, dar adevărata tragedie este a adulților care se tem de lumină.”-Platon

„Nu disprețui lucrurile mici. O lumânare poate face oricând ceea ce nu poate face soarele niciodată: să lumineze în întuneric.”–Octavian Paler

Crestinism-o scurta introducere (II)

Pentru a intelege evenimentele petrecute in urma cu 2.000 de ani trebuie sa ne deplasam asa cum va spuneam in episodul precedent intr-o excursie imaginara prin Tara Sfanta, avand ca punct de plecare Ierusalimul sau Orasul Pacii, locul de convergenta si de pornire, daca vreti al celor trei mari religii avramice, Mozaismul, Crestinismul si Islamismul. De aceea voi apela, in debutul prelegerii, la o alta disciplina plasmuita inca din Antichitatea greco-romana, Geografia fara de care nu putem avea o imagine de ansamblu, spatiala asupra unui teritoriu esential in evolutia conceptelor religioase iudaice, precrestine si crestine. Teritoriul pe care-l vom sonda in disertatia noastra de azi va este cu siguranta cunoscut si se numeste simplu: Palestina, Filistia sau Tara Filistenilor. Dar ce inseamna geografic acest tinut? Parintele Istoriei, Herodot i-a dat aceasta denumire incetatenita pana azi in secolul al V-lea i.Hr. Acesti filisteni, confirma istoria, erau o populatie stabilita aproximativ pe la anul 1200 i. Hr. pe coasta Marii Mediterane, initial intre orasele Jaffa si Gaza.

Palestina in vremea lui Iisus Hristos-scurta privire istorico-geografica

Pe timpurile vetero-testamentare, adica ale Vechiului Testament, acest teritoriu se mai numea si Canaan sau Tinutul cananeenilor denumire ce deriva de la triburile arabo-cananeene care au migrat dinspre Peninsula Arabica si s-au salasluit pe teritoriul palestinian in jurul anului 2800 i. Hr. dezvoltand aici o civilizatie infloritoare cu orase stat care rivalizau cu cele din Mesopotamia sau Tinutul dintre cele doua fluvii, Tigru si Eufrat. Conform traditiei, acesti cananeeni descindeau din Ham, unul dintre fii Patriarhului Noe.
. Tot in timpurile vechi testamentare cand, in urma Exodului, evreii imigrati din Egipt se instapanesc in Palestina, teritoriul capata si alte denumiri, politice de asta data, mai intai Regatul Israel, sub domnia regilor Saul, David si Solomon, apoi sub urmasii lui Solomon, Israelul se divide politic in doua formatiuni statale de sine statatoare: Regatul lui Israel la Nord, cu capitala la Samaria si Regatul lui Iuda, mai tarziu Iudeea, la sud, cu centrul administrativ la Ierusalim. Deoarece in decursul veacurilor, frontierele Palestinei au suferit fluctuatii majore in functie de Marile Puteri ale Orientului care s-au confruntat in Antichitate pentru aceste teritorii: Egiptul, Assiria, Babilonul, Persia, Imperiul Macedonean si Imperiul Roman, estimativ vorbind, in vremea Nasterii lui Hristos, sub dominatie romana de acum vorbind, teritoriile palestiniene aveau cam 20.000 km. patrati, insemnand Regatul lui Irod cel Mare care se intindea de la Nord la Sud, adica de la Muntele Ermon (2800 m.) si pana la Marea Moarta (393 m. sub nivelul zero al Oceanului Planetar). Asadar un teritoriu limitat la Vest de Marea Mediterana si la Est si Sud de vaste deserturi, un relief accidentat cu oaze de verdeata si care a dezvoltat mai multe civilizatii preponderent agricole, amestecandu-se si suprapunandu-se intr-un conglomerat etnico-religios cu nimic deosebit de realitatile contemporane noua. Palestina a fost asadar o placa turnanta intre Egipt si Mesopotamia. Din aceasta cauza si destinul Palestinei a fost marcat si pecetluit peste veacuri, alternand perioade de pace si prosperitate, cu cele de razboaie intestine. In episodul viitor vom vedea si modul in care clima a modelat teritoriul si oamenii care l-au stapanit.

Săptămâna trecută la Biblioteca Universităţii „Ştefan cel Mare” din Suceava a avut loc o dublă lansare de carte a doi autori debutanţi, fiind vorba despre Emi Iavorenciuc cu volumul de versuri „Insomnii transparente-jurnalul unei insomnii colective”
şi Sergiu Crăciun, „Mişcări de paradigmă-piese pentru o reconstrucţie a literaturii”, o carte de critică literară.

Cei doi autori au fost prezentaţi de către bibliotecarul Anişoara Budui şi secretarul Clubului de Iniţiativă Literară (CIL), George Sauciuc. „Pe cei doi autori prezenţi astăzi în mijlocul nostru i-am cunoscut din postura de studenţi ai universităţii noastre, în locul unde s-au simţit ei cel mai bine, adică la biblioteca noastră. Cred că amândoi au împrumutat de la noi cam 400-500 de cărţi. Sunt oameni cărora le place să citească, cărora le plac valorile spirituale care din cititori au devenit scriitori. Cărţile lor sunt două tributuri literare şi personal am ajuns consumatoare de literatură nouă contemporană creată de către tineri, cărora nimeni nu le dă o şansă sau măcar să le arunce o privire. Cărţile sunt creaţia intelectului lor, ca primul lor copil”- a vorbit Anişoara Budui. Secretarul CIL, George Sauciuc a spus: „Sergiu Crăciun a acceptat colaborarea la revista electronică „HB-Scrisuri” de sub egida Clubului de Iniţiativă Literară. El aduce un nou suflu al criticului de literatură şi artă, având calitatea de a face o comparaţie între opere, folosind cuvinte proaspete şi transmiţând cititorilor idei, păreri ori paradigme pe înţelesul fiecăruia. Poezia lui Emi, student la istorie, m-a surprins plăcut, ea fiind acea formă de artă care vorbeşte cititorilor direct inimii. Este un curaj să transmiţi altor ochi, ceea ce simţi tu. Emi spunea: „a scrie înseamnă pentru mine a muri, pentru a renaşte prin cuvinte.” Suntem astăzi în faţa unui duet de autor perfect, poezie-critică. Emi Iavorenciuc a recunoscut în faţa celor prezenţi că este un bacovian convins spunând că: „Este un volum de debut care se vrea o oarecare regăsire a fiecăruia dintre voi în poeziile mele. De ce Insomnii? Insomniile sunt perioade în care pot crea. Asemenea insomnii au avut George Coşbuc, Liviu Rebreanu, care se simţeau bine compunând în întunericul nopţii.”, autorul recitând apoi auditoriului două poeme din volumul său de „insomnii”, „Seară târzie” şi „Criza”, deoarece, cum spunea George Bacovia: „Literatura plânge în materie.” Celălalt autor, profesorul de limba şi literatura română, Sergiu Crăciun şi-a prezentat cartea de critică punctând câteva idei din volumul său: „Cartea de faţă este rezultatul a două experienţe trăite de mine, masteratul din cadrul Facultăţii de Litere şi Ştiinţele Comunicării-USV şi o colaborare la revista online „Literatura de Azi”, provocarea venind din partea criticului literar Daniel Cristea Enache care m-a rugat să ţin în revistă o rubrică de critică literară. În primul rând „mişcări de paradigmă” înseamnă schimbări care au loc la nivelul mai multor tipologii aparţinând direcţiilor şi curentelor artistice şi literare de-a lungul timpului. Propun spre critică o serie de cărţi care au produs schimbări în paradigma unei literaturi şi modele de interpretare, ţinând cont de faptul că apariţia unui roman poate da peste cap celelalte opere literare. Apoi răspunsul la întrebarea: îşi propun oare autorii-creatorii să schimbe tiparele din cadrul unei paradigme literare?”. Despre cei doi autori lansaţi săptămâna trecută la USV au mai adus cuvinte de apreciere colecţionarul şi numismatul Dorin Stolerciuc şi Sergiu Ganea, preşedintele Societăţii Române de Filatelie-filiala Suceava.

Un nou eveniment cultural de excepţie desfăşurat sub egida Clubului de Iniţiativă Literară (CIL) a avut loc sâmbătă 11 iunie a.c. la Observatorul Astronomic din cadrul Universităţii „Ştefan cel Mare” –Suceava, fiind vorba de o dublă lansare de carte a scriitoarei Cristina Hermina Melinte, volumul de versuri „Polaritatea ploilor” şi romanul „45 de minute”, ambele cărţi apărute fiind anul acesta la Ediura suceveană „Cygnus”. Manifestarea de sâmbătă, moderată de către secretarul CIL,

George Sauciuc, a fost o îmbinare armonioasă între lirica Cristinei şi muzica folk oferită la chitară acustică de Cornel Angelescu. În debutul lansării, Cristina Hermina Melinte, aflată cronologic la a treia sa lansare de carte, a recitat două poezii creaţii proprii, acompaniată de Cornel Angelescu, cel care ulterior şi-a încântat auditoriul cu piese precum: „Menestrel hoinar”, „Dor de cântec”, compoziţii proprii, „Semn de întrebare”, „Echilibru relativ”, versuri Laura Angelescu, „Cai fără de moarte”, pe versurile lui Ion Drăguşanul”, „Doina” de Ana Blandiana şi un microrecital din regretata solistă de muzică folk, Tatiana Stepa. „Cred că orice eveniment în cinstea poeziei este o sărbătoare a spiritului. Poezia Cristinei este una extrem de interesantă, venită dintr-o zonă extrem de adâncă, fiind o cercetare, o analiză a banalului cotidian. Se ascund în spatele versurilor puternice energii. Este constituită dintr-un fond nostalgic, iar silabele se construiesc în cuvinte. Vedem la Cristina un anumit fel de a privi poezia, fără mitizări inutile. Ea este un poet autentic, cu o voce proprie, distinctă în lirica suceveană. Poezia Cristinei Hermina Melinte este o metaforă post modernă.”- a spus criticul literar Vlad Sibechi, recomandând celor prezenţi, cu căldură, să citească volumul de versuri „Polaritatea ploilor”. Profesorul Mircea Nanu Munteanu, cel care a prefaţat romanul „45 de minute” a punctat câteva aspecte demne de reţinut: „Ne întrebăm cu toţii: ce teme s-ar mai putea găsi ca să construieşti un roman? Teme se pot găsi tot timpul. Astăzi ne reîntâlnim cu prozatoarea Cristina. De astă dată nu cu autoarea de proză scurtă ci, cu o încercare de roman (…). Un roman cu două personaje. Pe de o parte „eu” , un becher înrăit, cufundat până peste cap în smârcul sordid al cotidianului şi „ea” care este mai puţin conturată, dar cu atât mai prezentă în economia romanului. Ea, eterna şi misterioasa femeie. Aşadar, Cristina a făcut un pas întru devenirea ca scriitor. Scriitor care, după părerea mea, este deja. În viitor, probabil că ea va încerca să reîntregească ora.” Umoristul Constantin Horbovanu, care a postfaţat cartea spunea: „Într-o statistică realizată de japonezi, nu cu mult timp în urmă am aflat că din 100 de români, 86 scriu, 3 citesc şi restul până la a completa suta n-au intrat încă în atenţia DNA-ului. Să nu conduci viaţa ca pe o maşină. Maşina este uşor de condus, trebuie să urmezi reguli de circulaţie stricte (…). În viaţă nu-i atât de simplu. Frâna de ieri poate fi regretul de astăzi şi de mâine….semnalizarea unei persoane fără simţul umorului poate dăuna grav sănătăţii. Un bărbat a aflat după treizeci de ani şi chiar de la persoana iubită că nu trebuia să pună frână cândva, demult, într-o frumoasă seară de august.” Cristina le-a mulţumit din suflet tuturor celor prezenţi, inclusiv soţului ei, Horia, care a sprijinit-o în demersurile sale literare, exprimându-şi totodată regretul sau părerea de rău că doi prieteni de suflet, ambii poeţi, Gabriel Gherbăluţă de la Galaţi, cel care i-a prefaţat volumul „Polaritatea ploilor” şi Liviu Huzdup, din motive obiective, medicale, nu au putut fi prezenţi la eveniment. Sâmbătă, alături de Cristina au mai fost prezenţi, criticul de artă Delia Leizeriuc şi Gabriela Teişanu, consultantul cultural al Centrului pentru Promovarea Tradiţiilor Bucovinene, ambele fiind apropiate CIL-ului

În aula Colegiului Naţional „Ştefan cel Mare”-Suceava, la iniţiativa catedrelor de Religie, Istorie şi Litere-Ştiinţele Comunicării din cadrul instituţiei liceale amintite, miercuri 15 iunie a.c. a avut loc un mini-simpozion dedicat celui care a fost vrednicul de pomenire mitropolitul Ţării Româneşti, Antim Ivireanul (1650-+1716), unul dintre arhiereii martiri ai neamului românesc, deşi străin de neam, georgian fiind.
„Iniţiativa proclamării anului 2016 ca „Anul comemorativ al Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul şi al tipografilor bisericeşti” are ca scop evaluarea moştenirii spirituale şi culturale a acestui sfânt la împlinirea a 300 de ani de la moartea sa martirică, precum şi importanţa tiparului în dezvoltarea misiunii Bisericii.

În vederea materializării acestei iniţiative,Cancelaria Sfântului Sinod a întocmit un proiect de text al programului-cadru (liturgic, cultural şi mediatic) intitulat „2016 – Anul omagial al educaţiei religioase a tineretului creştin ortodox şi Anul comemorativ al Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul şi al tipografilor bisericeşti în Patriarhia Română”. a spus elevilor şi profesorilor prezenţi, pr.prof.dr. Gheorghe Brădăţanu, unul dintre titularii Catedrei de Religie a colegiului, adăugând că: „Antim Ivireanul a fost o personalitate complexă, poate cea mai importantă care a adus limba română în Biserica noastră strămoşească şi nu numai. În Istoria Literaturii Române, Antim Ivireanul este cunoscut mai ales prin „Didahii” (descoperite la 1888, în Analele Academiei Române) care sunt primele predici originale, vii, luate din actualitatea vremii, primele luări de poziţie clare şi curajoase faţă de toate problemele de ordin social, moral, cultural şi teologic, pe care le întâmpinau societatea şi biserica românească a acelor vremuri.” Prea Cucernicia Sa a dat cuvântul apoi la doi elevi emeriţi din cadrul colegiului sucevean, Ioan Tabarcia, cl. XI-a C. şi Gabriel Boiciuc, cl. XI-a B, care au prezentat liber, primul cu prelegerea: „Viaţa Mitropolitului Antim Ivireanul”, al doilea, „Activitatea tipografică a Sfântului Ierarh Martir, Antim Ivireanul”. Ambele alocuţiuni au fost însoţite de prezentări Power Point despre activitatea Mitropolitului Ungrovlahiei, Antim Ivireanul care a păstorit sub domnia celuilalt martir al neamului românesc, vrednicul de pomenire voievod Constantin Brâncoveanul (1688-1714). Deoarece semnatarul acestor rânduri este ferm convins că ai săi cititori cunosc fenomenul Antim Ivireanul, am selectat din expunerea celor doi merituoşi elevi câteva aspecte: în 1691, la scurtă vreme după aducerea în Ţara Românească a lui Antim Ivireanul, rob la turci, Constantin Brâncoveanul îl numeşte la conducerea Tipografiei Domneşti din Bucureşti, publică în traducere din greaca veche sau Elină: „Învăţăturile lui Vasile Macedoneanul către fiul său Leon”, apoi la 1694 „Psaltirea românească” şi „Evanghelia greco-romană”, la 1699, „Mărturisirea Ortodoxă a Mitropolitului Petru Movilă”, la 1701, „Liturghierul greco-arab”, pentru creştinii ortodocşi din Antiohia Siriei, „Antologhionul”, „Octoihul Mic”-care se foloseşte în traducerea sa şi acum în uzul canonic BOR. În manuscris „Chipurile Vechiului şi Noului Testament” sau „Arborele genealogic al lui Iisus Hristos”. În treptele ierarhice a fost egumen al Mănăstirii Snagov, episcop de Râmnic (1705) şi Mitropolit al Ungrovlahiei din 1708, a ctitorit Sfânta Mănăstire Antim din Bucureşti, unde ar fi dorit să fie înmormântat. A pătimit şi a fost martirizat sub domnia fanariotului domnitor Nicolae Mavrocordat care l-a caterisit, mitropolitul murind martiric în drum spre Mănăstirea Sfânta Ecaterina de la Muntele Sinai (Egipt) unde i se stabilise metania (ascultarea, n.n.). A fost canonizat de Sfântul Sinod BOR la 21 iunie 1992, cu dată de pomenire 27 septembrie. A fost şi un poliglot, vorbea georgiana sau kvarteliana, limba sa nativă, italiana, limba prin care Ţările Române comunicau cu Occidentul, turca, greaca şi araba. Biserica Ortodoxă a Georgiei sau Iviriei (unul dintre primele state creştine din Caucaz şi fostă, din păcate, Republică Sovietică) este în comuniune liturgică cu BOR, patriarhul Georgiei fiind Sanctitatea Sa Ilie al II-lea, deopotrivă compozitor şi pictor de icoane. La manifestare au mai fost prezenţi directorul coordonator al C.N. „Ştefan Cel Mare”, Dan Popescu şi pr. prof. Florin Hostiuc. Am aflat că renumitul colegiu sucevean mai are în pregătire un simpozion Antim Ivireanul în toamna acestui an la Teatrul municipal „Matei Vişniec”. Vom reveni cu amănunte.

După 45 de ani, adică o viaţă de om, cum plastic s-a exprimat prof.univ.dr. Mihai Lazăr, prezent la eveniment, foştii absolvenţi ai Promoţiei 1971 ai Facultăţii de Istorie-Geografie din cadrul Universităţii „Ştefan cel Mare” Suceava
s-au reîntâlnit vineri, 24 iunie a.c. de „Drăgaică” la instituţia suceveană sus amintită. „Maestrul de ceremonie”, nimeni altul decât Ioan Iţco, fost absolvent,fost profesor, fost director BTT pe zona Câmpulng Moldovenesc (înainte de 1989, n.n.), pensionar şi actual promotor al Turismului în Bucovina, ne-a declarat:

„Întâlnirea de astăzi este o dublă Revedere, pe de-o parte, 45 de ani de la terminarea facultăţii, iar pe de alta, revederea cu foştii noştri colegi, o parte, care au terminat acum 49 de ani şi fostul Liceu nr. 2 din Dorohoi, actualmente Şcoala gimnazială „Spiru Haret”. În afara acestei Revederi de suflet, deşi majoritatea dintre noi suntem pensionari, am dorit să reactivăm, ca profesori de Geografie, turismul în Bucovina, motiv pentru care noi am făcut şi un tur al mănăstirilor din Bucovina, având ca punct de reper, pe ordinea de zi, Sfânta Mănăstire Voroneţ, cu albastrul său inconfundabil şi Mănăstirea Moldoviţa, unde se află premiul “Mărul de aur”, acordat în 1975 de către Uniunea Internaţională a Jurnaliştilor şi Scriitorilor din Turism.” La Revederea de vineri s-a aflat şi prof.univ.dr. Mihai Iacobescu care a spus: „Vă doresc şi vă urez un bun venit în inima Bucovinei de aici, că avem şi o Bucovină, dincolo, în Ucraina. Universitatea noastră se numără printre primele din ţară în domeniul invenţiei…Aveam un coleg, care a murit anul trecut, şi care a realizat peste 200 de proiecte inventice (…). Eu vă doresc o pensie lungă şi nu pot decât să vă invit să faceţi un tur al universităţii noastre.”