Se spune că trenul, care-l aducea din Germania în Rusia pentru a însămânţa bacilii Revoluţiei Roşii, oprindu-se într-o gară din neutra Suedie, plutonul de soldaţi nordici, plasaţi de-o parte şi de alta a vagonului în care se afla ascuns de ochii muritorilor de rând, vegheau ca musafirul nepoftit să nu iasă pe culoar şi nici să privească pe geam măcar, Image may be NSFW.
Clik here to view.
deoarece simpla sa vedere putea să viruseze o naţiune întreagă. Dar ce marfă de preţ transporta trenul necunoscut, ce virus mortal?
Era un om ca oricare altul, acest Vladimir Ilici Ulianov, zis Lenin (1870-1924), „avocatul poporului” care se plângea că: „…rusul este incapabil să aplice măsurile severe ale terorii revoluţionare!” Imaginea fratelui său mai mare, spânzurat de autorităţile ţariste pentru că a participat activ la asasinarea penultimului ţar la 1887, avea să-l marcheze o viaţă, crezând cu ardoare înflăcărată că numai lupta de clasă contra burgheziei avea să fie comunismul ideal mult visat şi pe baza celor zise de Karl Marx şi-a clădit sistemul bolşevic (sau a celor mulţi, n.n.), iniţial ca succes limitat la Răscoala din 1905, apoi ca succes total în Octombrie 1917, când preia frâiele puterii datorită lui Lev Troţki, comandantul Armatei Roşii. Acest avocat provincial, a detronat definitiv domnia ţarilor şi a căzut el însuşi victimă fărădelegilor sale căci, va muri paralizat de accident vascular, în 1924, iar vreme de peste 50 ani trupul îmbălsămat i-a fost expus spre „închinare” în Piaţa Roşie, la Kremlin (Fortăreaţă, în limba rusă, n.n.) ca simbol al Revoluţiei Bolşevice. Într-un stat mic de la fruntariile de Apus ale Sovietelor, care a scăpat ca prin farmec, o perioadă, de invazia bacilului roşu, în străvechea capitală de la Târgovişte, se năştea Tony Bulandra (1881-1943), talentat de mic de teatru şi cinema, ultimul o invenţie destul de nouă a epocii sale. Crescând sub aripa „protectoare” a marilor maeştri, Constantin Nottara şi a lui Mounet-Sully, Tânărul Bulandra se va afirma în rolurile din dramele clasice şi moderne, precum Don Rodrigue, personaj din „Cid”-ul lui Corneille şi alţi mari clasici ai lumii, Shakespeare ori Schiller, pe care până la moarte i-a îndrăgit, el însuşi intrând în memoria colectivă printr-o instituţie de cultură care-i poartă numele.
