La moartea ei, survenită în 1901, domnia sa încheia o epocă şi inaugura o alta în istorie, „Epoca Victoriană”, a progresului, a căminului şi a Revoluţiei Industriale , Imperiul Britanic dominând la apogeul său 19% din suprafaţa globului pământesc sub părinteasca oblăduire a Victoriei (1819-1901), regină a Marii Britanii şi împărăteasă a Indiei. 
Premierul Melbourne, al cărui nume îl poartă azi cu mândrie un oraş australian, i-a îndrumat paşii „ca regină”, propulsând-o ca suverană recunoscută pretutindeni în lume.
Victoria s-a îndrăgostit de la prima vedere de prinţul Albert de Saxa-Coburg-Gotha, căsătorindu-se la 1840 cu acesta şi devenind văduvă pe viaţă la 1861, aşa cum o vedem în numeroasele-i statui imortalizate în piatră pe tot cuprinsul Imperiului, în marile oraşe din colonii şi dominioane. Văduvia a măcinat-o multă vreme, cum desprindem din ale sale auguste „Memorii”, deşi un alt premier, Benjamin Disraeli, a sfătuit-o să revină în politică. Războiul Crimeei (1853) ori Marea Expoziţie Mondială de la 1851, alături de fastuoasele deja Jubilee de Aur şi Diamant, la care adăugăm bunăstarea supuşilor au consacrat domnia reginei Victoria pe plan mondial. O vedem într-o poză de epocă, flancată de fiul ei Edward al VII-lea, privind-o pe Olga, prima născută a nepoatei sale Alexandra şi de unul dintre veri, ţarul Nicolae al II-lea al Rusiei. Dinastic, o spiţă din neamul său, Maria de Edinborough a fost consoarta regelui nostru vrednic de pomenire Ferdinand Întregitorul României Mari. O figură „victoriană”, masculină, cu favoriţi mari încadrându-i faţa fină dintr-un medalion desprinsă parcă, medic de profesie şi naturalist pe deasupra, Dimitrie Brândză (1846-1895), punea bazele în epocă, Institutului Botanic şi Grădinii Botanice din Bucureşti, meritând cu adevărat titlul de academician, lucrarea sa de căpătâi, critică în sine, „Prodromul florei româneşti” fiind şi azi consultată de specialiştii în domeniu chiar la nivel mondial.